Bai, si Bogdana asta… Asa facea mereu.
Cand ii era lumea mai draga, bam!
– Vlad! Vino aici! Imediat!
Si Vlad, ca un cutu-cutu, pac! Se aseza generos la picioarele ei, de parca tocmai ar fi primit un ziar peste mutra.
La inceput, lui Vlad ii placeau fazele astea, ca maica-sa a fost un pic ca prea mamoasa si prea prezenta, si taica-su n-a fost deloc, asa ca i-a lipsit atitudinea asta de “faci ca mine ori nu faci deloc”. Asa ca Bogdanei i-a fost simplu tare sa-l dreseze pe Vlad, care in scurt timp a devenit Vladut si care n-o mai suna pe maica-sa decat cand stia ca nu e acasa.
Din pacate, Bogdana avea o mare problema – nu-i placea sa nu fie ascultata. Ma rog, nu ca ar fi fost ea atat de spec iala, ca pana la urma nimanui nu-i place treaba asta, dar Bogdana avea un fel al ei odios de a-ti arata exact cam cat de mult ai suparata. Si fix asta urma de fiecare data cand Vladut alegea sa intarzie la chemarea de catelus.
O vena de-a Bogdanei incepea sa pulseze la gat, si-si trecea parul dupa ureche cu o mana tremuranda. Ochii ei sclipeau cu ura rece, cautand in stanga si-n dreapta motivul pentru care nu era inca ascultata.
Buza de jos aduna sub ea sudoare nervoasa, si cea de sus fremata sub nari. Si in secunda in care buza de sus incepea sa fie muscata de dintii de jos, toata fiinta ei devenea un freama puternic de furtuna femeiasca si ilogica.
Si Vlad se uita in ochii ei, si-l cuprindea frica si evlavia, rusinea, amintirea, si totul devenea sexual fara sa stie de ce. Si hainele erau prea multe, si totul era prea cald, si nimic nu era suficient, si vocea Bogdanei se auzea ca niste unghii pe o table veche…
– Vlaaaaaaaaaad!