The Price Of Love… For a band

Am fost si la concert. Am intarziat putin la Patrice, dar am ajuns la timp, cat sa ma pot baga in fata si sa remarc pusti de 12-14 ani fumand si distrandu-se, de parca ar fi fost high. A fost fun for a while, dar dupa toate piesele noi ale lui Patrice, a urmat evident „Soulstorm”, in timp ce pe scena de alaturi, unde ar fi trebuit sa cante White Lies, organizatorii se uitau ingrijorati spre cerul ce dadea semne de furtuna. O data cu „Soulstorm” si dansul populatiei si al lui Patrice, a venit si ploaia, invocata probabil de noi. A mai cantat vreo 2 piese, si in timp ce ploaia ne mura pe toti, pe scena si in public rasunau cuvintele „Everything will be alright”.
A plecat Patrice, a inceput sa ploua si mai tare, si oamenii de la lumini si sunet si alte chestii utile in concert se chinuiau sa protejeze instrumentele si aparatele de pe scena. Pe langa ploaia deranjanta, mai batea si vantul, si nu aveam nicio umbrela, nicio haina, decat tricoul de pe mine.
Intr-un final, ploaia s-a mai potolit, si am revenit in fata scenei. Ca sa nu pierd primele locuri din fata de la The Killers, si totusi sa vad si White Lies, am stat langa gardul despartitor dintre cele despre 2 scene. Apoi au inceput sa cante cei de la White Lies and my soul died a little. Au fost absolut geniali, vocea lui Harry McVeigh e superba, deep and stuff, everything that makes a girl feel good. Au avut parte de public, oamenii le stiau melodiile, dar parca nu a fost publicul pe care-l meritau. Si in plus, nu au cantat nici „Taxidermy”, nici „Love Lockdown”.
Intre timp, pe scena unde ar fi trebuit sa cante The Killers se amenajau diverse chestii, cum ar fi instrumente, un palmier, doi palmieri, K-ul reprezentativ pentru ei. Si cand cei de la White Lies au terminat, in partea cealalta de scena, la The Killers, oamenii cu cablurile inca mai aveau treaba. Multimea ii chema pe cei din formatie, ii striga, tipau, aplaudau, incercand sa-i faca sa vina mai repede. Si cand, in final, au venit, it was mass hysteria. Nu o sa zic acum nimic de piesele pe care le-au cantat, doar despre marile „perdante”, cum ar fi „Sam’s Town” si „Bones”, si despre faptul ca am ramas uimita ca au cantat „Shadowplay”, aratand imagini cu Ian Curtis pe fundal, si m-a mai uimit si ca au cantat „Dustland Fairytale” si publicul a cantat cu ei, desi e o piesa trista si piesele triste nu prea au succes. O sa va spun mai ales despre atitudinea lui Brandon Flowers, care chiar are atitudine. Mic si cu nerv, se misca pe scena, are o a doua personalitate care infloreste pe scena and he knows how to drive the babes wild.
Per total, uzi si fericiti am fost.

B’ESTFEST 2009

Azi incepe B’ESTFEST-ul. Editia din 2009.
Se vehiculeaza nume mari, pentru toata lumea. The Killers, White Lies, Patrice, Motorhead, Moby, Orbital, Klaxons, The Charlatans, Manowar, Hollyhell, The Ting Tings, Ayo., Oceana, Gabriella Cilmi, Franz Ferdinand, SANTANA!!! si altii. 5 zile de B’estfest, sper sa fie mai bune ca niciodata. 🙂
Eu ma duc la The Killers, White Lies si Patrice. Ziua Zero. Sper sa iasa bine, sa cante cei de la White Lies „Taxidermy” si coverul dupa „Love Lockdown”. Sper ca The Killers sa faca ultra-mega-show si sper ca Patrice sa imi placa.
Sper sa traiesc, sa revin cu impresii, desi nu mai sunt entuziasmata.
Daca nu revin, sunati la salvare. Mi-am taiat venele.

Istoria muzicii in viata mea

Eram mica-mica, si sincer nu mai tin minte ce ascultam cand eram bebelus, dar pot ghici ca muzica din casa era un Beatles combinat cu o Janis Joplin si cu The Doors, poate putin de tot Led Zeppelin.
Am mai crescut si, in tumultul de cantece semi-comuniste, semi-ABBA-wannabe, de genul Dida Dragan, Madalina Manole, Catalin Crisan, etc (ascultate pe la TV, ca mama nu dadea banii pe ele), in tumultul, cum ziceam, format de aceste cantece, eu ascultam Elvis Presley si Pet Shop Boys, Michael Jackson, Sandra, Beatles (again), Elton John, Smokie, The Cure si multi altii pe care mintea mea de copil nu reausea sa-i distinga sau sa-i tina minte. Ah, si Queen. Cum am putut sa uit de Queen? Si AC/DC?

Mbuun… Anii au trecut, generala a venit si ea peste mine, cu generatia anilor ’90, cu blugi din ce in mai scurti, cu Coco Jambo si Spice Girls si mai ales cu blugi. De cate ori ma gandesc la perioada aia, observ ca n-am ramas cu mai nimic in urma, decat cu Tori Amos si cu Puff Daddy-P Diddy-Diddy. Cam atat. Am mai ramas cu vreo 2 formatii de baieti frumosi, ulterior dovediti gay (cel putin cate unul din fiecare formatie), cu Nirvana si cam atat.

S-a apropiat cu pasi vertiginosi capacitatea, cu senzatia aia de insuficienta pe care ti-o inspira trecerea timpului si faptul ca ajungi aproape de un sfarsit. Am avut-o pe Britney in viata mea, dar eu nu puteam decat sa fac misto de ea. Pentru ca Blink si Green Day si Offspring si alte formatii rebele isi faceau loc pe langa mine.

De aici totul pluteste in indecis, pentru ca am inceput sa ascult de toate, cu precadere, fara sa aleg. Au trecut toate prin mana mea, pana la liceu. Moby, Blink, Smokie din nou,  Elvis din nou, Pet Shop Boys din nou, am experimentat cu formatii din anii 50 si 60, fara sa mai retin nume, apoi m-am indreptat fara sa ma uit in reggae. Amalgam si poezie, in fiecare din ei era ceva frumos.

A venit liceul, cu putine dragosti de genul Backstreet Boys, probabil din dorinta de a  apartine, dar s-au dus repede scainteile respective. M-am reorientat spre folk, ba chiar am si cantat (am avut o tentativa, ce e drept esuata), in timp ce acasa ascultam Blink si Anouk si femei cu atitudine, apoi incet-incet Metallica si alte chestii mai „hard”. I wanted to be badass.

Au urmat o gramada de formatii suparate si mai putin suparate, a descoperit mama Nightwish-ul si Rammstein (eu le stiam, dar nu ma dadeam in vant dupa ele). Le ascultam pe astea pe-acasa, apoi tot felul de chestii dubioase, gen Apocalyptica, Ozzy, Children of Boddom, Cradle Of Filth, Sepultura, Samael, Slayer, Deftones, Korn, Disturbed, Evanescence, Mudvayne, Slipknot, System Of a Down, Moonspell, Amorphis, Anathema, The Gathering, Lacrimosa, Lake Of Tears, Katatonia, Paradise Lost, Sentenced, Tiamat, Lacuna Coil, Godsmack. My god, that was MANY.

Probabil pentru ca erau atat de multe, intr-un timp atat de scurt, am revenit la sentimente mai pasnice, foarte repede, si m-am reprofilat. M-am linistit, m-am calmat, l-am descoperit pe Manson, l-am ascultat foarte mult si ma linistea. Mamei ii placea si ei Mason, chiar foarte mult. Si mai mult decat muzica, ii placea persoana lui – mereu i s-a parut ca e un om care a suferit mult. Eu nu vedeam problema chiar asa, dar nu mai conteaza.  Crescusem, si se vedea asta. Mi-am dat seama ca unii artisti pot fi buni, chiar daca ei canta aberatii. Apoi am descoperit ca Pink are voce, Christina Aguilera la fel, Shakira imi placea de prin clasa a 7-a. Nici acum nu inteleg de ce ele canta niste porcarii, cand au voci foarte bune. Probabil la mijloc e banul. Se cam termina si liceul, se cam termina si inspiratia mea in materie de muzica. Pe la sfarsitul liceului, Madonna revolutionase putin situatia, dar n-a durat mult. Au mai fost cateva melodii pop si r’n’b, probabil din criza de timp. Manson. Elvis. Beatles. Queen. Red Hot chilli Peppers. Muse. Matchbox 20. Placebo. Stereophonics. Cateva balade folk. Cateva cantece de dragoste. The Cure. Ceva electronic. Faithless. Basement Jaxx. Moby. Hooverphonic. Cam atat.

Despartirea de liceu a fost brusca. Am intrat intr-o alta tonalitate, s-a dus totul foarte repede, a venit Maroon 5 si a facut ravagii. Inca mai fac, ce sa zic. A venit Natasha Bedingfield, care mi-a copiat coafura de atunci. Alte melodii r’n’b si pop, la un loc cu Guano Apes si Jason Mraz, recent descoperit pe Yahoo Music. Vreun an am stagnat asa, pentru ca aparuse bardul-soldat James Blunt, si eram indragostita de el.

Apoi am descoperit altii ca el, de obicei mai buni. Ma trezeam dimineata cu The Killers. God, ce bine era! Ma trezeam, ca doar la 5 dimineata dadeau aia de pe Atomic videoclipul la Mr. Brightside. Si dansam! Mama, ce mai dansam pe el! Some people called me „hippie” cause of that. Those people introduced me to Poets Of The Fall.

M-am transferat la Bucuresti. Greu, a fost greu cu adaptarea. Stateam in casa si ascultam Jason Mraz si Gavin DeGraw si The Killers si James Blunt si si James Morrison si Maroon 5 si Manson la maxim. Static X si Disturbed. Angels & Airwaves. +44. Se despartise Blink. The Fray. Missy Higgins si Paolo Nutini. Green Day – album nou. Snow Patrol – obsesie noua. Greu, nene. Greu. Mult timp am dus-o asa – pana la prima vara din anul ala. Si apoi a venit noul album Maroon 5 si noul album Joss Stone. Si Mika, sa nu uitam de Mika! Si era asa frumos, si aveam fuste lungi, si le taraiam prin praf. Era cald, ce sa zic. A fost concert cu Manson in anul ala. Anul trecut am fost la Depeche Mode. Am uitat sa zic, si mi-e lene sa editez. Foarte tari, profesionalisti amandoi. Am respectat cuvintele mamei: sa ma duc mereu la concerte.

Alt timp, alta distractie. A trecut un timp, in care nu mai stiu ce-am ascultat, a fost o nebuloasa in mintea mea. Inca vreun an, dupa aia am reinceput sa redescopar alte muzici din liceu. Portishead. Hooverphonic. Moloko, cu Roisin Murphy. Pulp. The Verve. Oasis din nou. Muse din nou. Toate formatiile de brit pop uitate si aruncate prin fundul hardului. Ceasars. Liquido. Descoperiri relativ noi. Damien Rice. Rooney. Fall Out Boy. Sick Puppies. The All American Rejects. Apoi iarasi Tori Amos. Tracy Chapman pana la refuz. Three Doors Down. Velvet Revolver. One Republic. Matchbox 20 din nou. Vanessa Carlton. Vank. Travis, sa nu uitam de Travis. Descoperim side projects de la altii buni. Unele bune, altele nu. Bif Naked – din Buffy. Sarah McLachlan – tot din Buffy. Vega4. The Reindeer Section. Rufus Wainwright. The Knife. Stereophonics, uitati de prin liceu. Amy Winehouse si Duffy. The Darkness, Santogold, MGMT, White Lies. Mark Ronson. Kings Of Leon. The Cure din nou. Anouk din nou. Cate putin din fiecare. Si tot mult mi se pare…