Review – Doi si un tulnik

doi si un tulnikNimic nu doare mai tare decat atunci cand cineva vine si racaie in sufletul tau secrete pe care le acoperi cu momente superficiale de viata fugara. Doi si un tulnic, pardon, tulnik, spectacolul lui Alex Unguru, are aceeasi calitate dureroasa ca si Ka-chiiing! Pare menit sa vina sa te dezvaluie, sa te dezbrace de minciunile ordinare, vine sa deschida ochi si minti si sa te elibereze de tine.

Responsabil cu textul si regia, Alex Unguru face din spectacolul sau despre globalizare un amalgam de istorii cu personaje distincte, relativ dificil de urmarit, din punctul meu de vedere, de catre publicul neantrenat. In Doi si un tulnik abunda dedesubturi si subtilitati, si va spun sincer ca spectacolul va forteaza sa fiti atenti la fiecare replica, sa inspirati tot ce se intampla pe scena, sa rumegati in voi fiecare secunda si sa traiti fiecare gand.

Alex Unguru face echipa buna cu Misa Serban, care se modeleaza pe un tip de personaj la care exceleaza fara drept de apel. Cel mai bine le reuseste celor doi pasarea replicilor intr-un fel care le e foarte fluid si natural. Jocul de cuvinte dintre Alex Unguru si Misa Serban e foarte greu de urmarit, dar nu imposibil, si solicita atentia publicului cu fragmente de istorie, filosofie, muzica si sport, legandu-le cu fictiune si absurd intr-un fel care le devine propriu, caracteristic.

Tulnikul care impreuneaza toate aceste momente aparent disparate e reprezentat de Alin State, un om pe care stiu sigur ca o sa-l mai vad si in alte spectacole, pentru ca nu ai cum sa nu-l vezi si sa nu fii subjugat de prezenta lui. Alin State are o carisma aparte, pe care o pune in slujba artei, dar si a filosofiei, pe care o foloseste ca sa-ti demonstreze cat de mult te-ai indepartat de radacinile tale, dar si ca sa te sileasca sa te uiti inapoi, in tine, si sa vrei sa revii la ce ai fost o data. Magnetismul lui domina fiecare secunda petrecuta pe scena si spun din suflet ca ar fi meritat un public mai… Viu. Mai simtitor. Mai sensibil. Sau nu stiu, poate e vina omului modern, care se ascunde in rusini de clasa si ii e jena sa recunoasca faptul ca s-a pierdut un pic in capitala asta mare.

Spectacolul lui Alex Unguru e unul subtil si haotic, si permanenta intrerupere data de fenomenul numit tehnic breaking the fourth wall il face sa fie o provocare pentru spectactor. Doi si un tulnik e despre globalizare, dar si despre uitare, la fel cum este si despre filosofie, istorie, geografie, arta si muzica. Este la fel de mult despre femei, cum este si despre barbati. Despre soare, si despre ploaie, despre lumea noastra si despre luna noastra. Despre pinguini si comunism si, cel mai des, Doi si un tulnik e despre radacini si despre grai.

Imi plac spectacolele care ma fac sa gandesc, dar nu-mi plac cele care ma fac sa-mi amintesc. Pentru ca, dupa atata ras salbatic si zambete fugare la referinte pop culture relativ ascunse, imi dau seama ca m-am uitat prea mult pe mine, si o lacrima se grabeste sa atinga pamantul pe care noi cu totii l-am uitat. Si in clipa aia imi dau seama ca mi-am uitat graiul…

Voi nu-l uitati, si mergeti sa vedeti Doi si un tulnik. E musai!

Multumesc Godot Cafe Teatru pentru gazduire si lui Alexandru Unguru pentru invitatie.

Review – Ka-chiiing!

ka-chiiingIntr-o lume grabita sa se vanda, in fiecare zi tot mai mult, ce-ti mai ramane de facut? Pai iti ramane sa incasezi tot ce-apuci, nu? Ka-chiiing!, cum ar zice Alexandru Unguru, si tare bine mai zice!

Cum sa incepi sa vorbesti despre un spectacol la care, de fapt, asistam zilnic, la care suntem protagonisti involuntari? Ka-chiiing, si sper sa nu uitam sa taiem factura, ca zilele DNA-ului nu par chiar atat de numarate.

Teatrul Mignon este, cred, daca nu ma inseala memoria, cam la fel de mare precum sala de teatru in care faceam repetitii in liceu. Nu e genul de loc unde sa mergeti in gasca mare, pregatiti sa va distrati la comun, si apoi la o bere. Intimitatea spectacolului, insa, creeaza o conexiune speciala (sau cel putin asa s-a vazut de la mine, din randul 1) cu actorii de pe semi-scena improvizata, si va garantez o permanenta integrare in piesa, lucru aproape imposibil pe o scena mai mare.

Ka-chiiing! incepe simplu, cu un Cristian Stanoiu la fluier si un Doru Gabriel Sandu la chitara, de o boemie simpatica si o aparenta naivitate incredibil de reala. Prezenta lor si, mai tarziu, a Luisei Juverdeanu la ceea ce cred eu ca e un flaut, ajuta la trecerile intre scenele principale si, cu putin dialog, dar foarte multa credibilitate, cei trei actori amatori leaga universul banului intr-un mod realist si sincer.

Alexandru Unguru, cel care s-a ocupat si de regia spectacolului, este, practic, singurul personaj constant, in afara de cei trei observatori de mai sus, singurul care nu resimte o schimbare de atitudine, comportament sau viziune, singurul care, atunci cand se transforma, din blazat devine… Praf de stele.

Alexandra Laura Badea ar trebui sa primeasca premiul de cameleonul serii. Transformari care de care mai credibile si incredibile, si nu doar de costum, ci si de gesturi, mimica si voce, par a ii fi foarte la indemana actritei care se metamorfozeaza in fiecare clipa sub ochiul judecator al unui public care pare sa nu aiba altceva de facut decat sa fie subjugat de forta ei interioara. Recunosc, rar mi-a fost dat sa vad o asemenea putere intr-un actor, si ii multumesc din suflet ca a stiut atat de bine cum sa parodieze o societate ahtiata dupa bani, consum si pacaleala constanta.

Va recomand Teatrul Mignon, in special din randul 1. Acolo se intampla multe – puteti gasi un discipol de-al lui I(i)sus, o fata care vinde tigari, sau poate una care vinde TOT, o fata „de meserie” sau o cersetoare, sau, daca aveti noroc, cineva care sa va daruiasca vise. Pe gratis. Ka-chiiing!

Multumesc Teatrului Mignon (Str. Hristo Botev, nr. 1) pentru gazduire si lui Alexandru Unguru pentru invitatie.

Review – Sa nu ma uiti

SavedPicture-20154614410.jpgSambata, 4 aprilie, am avut program. Cu prietenii de la In Culise, fireste. A avut loc avanpremiera spectacolului Sa nu ma uiti, cu acelasi Florin Fratila de care nu ma pot desparti, se pare.

Daca nu stiti cine e Florin Fratila, va spun sincer ca mai mare pacat artistic n-ati facut in viata voastra! Cum se duce totul dracu’ este spectacolul meu de suflet, iar prestatia lui acolo este absolut magica.

Nu cred ca trebuie sa specific ca aveam aceleasi asteptari inalte si de la Sa nu ma uiti, nu?

Sa nu ma uiti incepe intr-un mod neasteptat – cu violoncelul lui Bach, pe care il iubesc si il ador, si pentru mine e semn de mare iubire artistica. Din fericire, semnul asta nu e pacaleala – iubirea e in fiecare minut pe scena, la loc de cinste, gata sa te mangaie si sa te aline, in timp ce te tortureaza cu gratie divina.

Inceputul pare un pic dificil, Cosmina Soare lasand sa se vada cateva tremururi de emotie care par sa contribuie la autenticitatea povestii, in timp ce se incadreaza perfect in tabloul pe care il (re)prezinta.

Florin Fratila este genul acela de stea pe care nu o banuiesti, dar care arde intens, mocnit, cu ciuda si patima, cu ura si iubire, si omul asta incredibil asta imi transmite de fiecare data.

Cei doi actori par a expune doi poli ai aceluiasi magnet, cu o naturalete incredibila, care a miscat fiecare persoana prezenta in seara de 4 aprilie in Copper’s Pub.

Sa nu ma uiti mi-a dat o replica numai buna de tinut minte pe vecie:

Poate sunt un personaj arhetipal, dar nu sunt arhetipul insusi.

Si o „coloana sonora” la fel de bine aleasa ca si pana acum la spectacolele de la In Culise.

Universalitatea subiectului abordat de Stefan Caraman, la fel de actual astazi, ca si acum o suta de ani, face din Sa nu ma uiti o caricatura generoasa a vietii de cuplu, creionata din momente trase la indigo si reprezentative pentru lipsa de comunicare ce intervine odata ce se instaleaza rutina si obisnuita, odata ce romantismul dispare pe geam si comunicarea fuge grabita pe usa din spate.

La un spectacol cu doar doi protagonisti e mult mai simplu sa observi de pe margine egoismul omului, care cere neincetat dovezi de iubire, fara sa le ofere la randu-i, si e tare usor sa-ti spui ca tu nu vei fi asa niciodata – sa cazi, adica, in capcana pe care Stefan Caraman, fin observator al bubelor cotidiene, ti-o pregateste intre zambete si rasete.

Sa nu ma uiti are un leitmotiv care se contureaza rapid si care devine o mantra, un simbol al pacii intre doua caractere orgolioase, vicioase si, mai presus de orice, iubite, iar rezultatul final este ca dragostea este distrugatoare, puternica si permanenta, indiferent de cum ajungi la el.

Sa nu ma uiti va avea premiera pe 10 aprilie, tot In Culise, la Copper’s Pub, pe Hristo Botev, nr. 25. Va sfatuiesc sa nu-l ratati, pentru ca asemenea introspectii merita atentia voastra.

 

Review: Fall Out Boy – American Beauty/American Psycho

fall-out-boy-american-beauty-american-psychoI’ve been a fan of Fall Out Boy since 2006, and until now, I must say I never thought they could be so bland and boring. Say what?!
Yes, being a fan does not mean I’ll think everything you create is great, and this time, Fall Out Boy did it worse than ever with American Beauty/American Psycho. Even though I love the play on words and the duality, the album is quite constant, and in a bad way.
The only thing I love about the album is Irresistible. That’s it. One song?! I never thought that could be possible, really, but the whole package makes me think „Go away, Pete Wentz, with your high school lyrics, and leave us alone!”. Too bad I can’t act on that…
So yeah, Irresistible is like Patrick Stump 2.0, it almost feels like it was torn apart from his first album – it has the same angst, the same stadium feeling, the same urge, same need, more of everything that’s good, and less of everything that’s bad. (9/10)
American Beauty/American Psycho, the track that gives the album its title, is headachey to say the least. Stump seems underused, and I can’t understand, for the love of god, what’s Nikki Sixx‘s job on this piece. (5/10)
Centuries is one of the songs released before the album. I remember thinking back then „hmm, wtf?!”. Now?! Now it’s more like „wtffffffffffffffffff!!!”. (5/10)
The Kids Aren’t Alright got me thinking of that one The Offspring song, but that was the only best part of it. The rest of it is totally forgettable – no rhythm, no lyrics, no music. (4/10)
Uma Thurman is something that in some circles people would call music, but in my book this spells boring in several languages, several of whom are already dead, just like my poor ears. (2/10)
Jet Pack Blues is the only thing remotely interesting besides Irresistible. And when I say „remotely”, I’m using the term very loosely. Press „Play” only if you miss your high school love and/or if you had a shitty childhood and wanna blame someone for going on a murder spree. (7/10)
Novocaine reminded me of Holy Roller Novocaine by Kings of Leon, but only because of the name. Of course, what did you expect? The song sounds like something Taylor Swift rejected, so what the crap. (5/10)
Fourth of July reminds me of Black Widow – THAT Black Widow, by Iggy Azalea and Rita Ora, but only because of the clapping at the beginning. The rest of the song screams „This is Patrick having a bad creative day, so bear with me”. (4/10)
Favorite Record seems to be the poor relative of the previous song, with a whole lot of do-do’s and nothing much besides that. Also, the guitars kinda sound like some 80s band I can’t quite pinpoint right now, and I’m not even trying. (4/10)
Immortals… And manele are on! What?! Apparently, this song was intended for Big Hero 6. To that I say „meh”. The song is mediocre at best, and Patrick keep stumping those vocals with religious fervor. (5/10)
Twin Skeleton’s (Hotel in NYC) makes me think of all those emo bands back in 2007-2008, and miss the greatness they were. Because this song is absolutely appalling. (3/10)
Maybe if I’d listen to the instrumentals…
Maybe if I’d pay more attention to the technical part of it…
Maybe if I ignore the stupidity of the lyrics…
Nope, not gonna happen. The album is a whole, and as a whole, I must say it’s pretty bad. I can only point out that it has the proof that Fall Out Boy still know how to title their songs in a punkish way, but the proof that this does not work anymore. Everything else is misery and high school trauma. Thanks, Wentz!

Review – Clinica Sinucigașilor

Clinica Sinucigasilor - afis micDespre oamenii frumoși care lucrează la În Culise am numai cuvinte de laudă. Spectacolele lor întotdeauna mișcă, și întotdeauna livrează hohote de râs în sală, fără să aibă un public țintă. Știu doar că de fiecare dată am plecat de la ei cu gura strâmbă de atâta râs, și am vrut întotdeauna mai mult.

Și totuși… Clinica Sinucigașilor, în regia lui Cristian Bajora și urmând un text scris de Gabriela Mihalache este… Altfel. Cu totul și cu totul altfel. Oamenii în jurul meu râdeau la replicile amuzante, credeți-mă că erau amuzante, dar pe mine m-a mișcat tragedia din spatele cuvintelor.

Ești angoasat, stresat, obosit și tulburat? Bine-ai venit la Clinica Sinucigașilor, locul unde toate neliniștile tale vor lua sfârșit! Într-o lume în care depresia e ”la moda”, trebuie să facem haz de necaz și să privim moartea prin ochii divertismentului. Așa s-a născut această drama-comedy deosebit de amuzantă și extrem de actuală, care accentuează contrastul dintre o normalitate depresivă și frumusețea vieții, care oricum e prea scurtă!

În Clinica Sinucigașilor m-am reîntâlnit cu Maria Popovici, de care m-am îndrăgostit (la propriu) când am văzut Ghengbeng. Maria are o voce care pur și simplu ți se întipărește pe creier, e o prezență pe care o recunoști instantaneu, din o mie de oameni, și mi-a plăcut faptul că rolul ei din Clinică… a confirmat bănuiala mea inițială în legătură cu talentul ei.

Clinica Sinucigasilor6micGrațiela Popa este, din câte am înțeles, fostă invatatica a cursurilor de la Teen Media, și faptul că a reușit să fie ATÂT de convingătoare într-un rol solicitant m-a făcut să exclam, pe silent, evident, „chapeau bas!” de câteva ori.

Clinica Sinucigasilor10micPaul Alexandru, fost coleg de scenă cu Maria Popovici în Ghengbeng, se „joacă” cu un personaj, și o face la un mod interesant de intens. Rolul lui Dănuț nu e foarte dificil, dar Paul owns it on so many levels, e o plăcere să-l vezi pe scenă febril, disperat, împăcat cu soartă, plin de speranță, și fonfăit pe deasupra!Clinica Sinucigasilor8mic

Cu Ștefan Nistor m-am văzut prima dată la Scrisori către Rita, și va garantez că nu va fi ultima oară. La câtă carismă are omul asta, ține sală în frâu cu o singură privire și un singur cuvânt, și nu o să vă pară rău dacă pariați pe numele lui când alegeți un spectacol.

Alex Vlad face un pic notă discordantă cu subiectul Clinicii…, cu toată energia lui debordantă și aproape electrizantă, și adună în personajul lui furii și frustrări care ne macină pe toți, cu atâta naturalețe încât mai că-ți vine și ție să faci la fel.

La Clinica Sinucigașilor m-am dus pregătită să râd, și am plecat plină de gânduri și idei care și-au făcut cu greu loc pe foaie. În aparență simplu, subiectul m-a destabilizat un pic și m-a dat peste cap, dar pentru mine asta e un semn de câtă profunzime aduce arta în viața noastră, și câte gânduri și emoții naște în noi, fără că măcar să ne dăm seama.

Și dacă nu pentru asta o savurăm, atunci de ce o mai căutăm?

Clinica Sinucigașilor are premiera pe 25 ianuarie, la noul sediu În Culise, de pe Hristo Botev, nr. 25.

Review: Angels & Airwaves – The Dream Walker

TheDreamWalkerI can’t believe that, until now, I haven’t got the chance to review the newest Angels and Airwaves album, The Dream Walker. Their latest effort since 2011’s Love Part II is, maybe, their best so far. I’m not quite sure if this affirmation will stand in a few years or even a few months, but until now I’ve come to terms with it.

This 5th album came with a lineup change, especially with Mr. Ilan Rubin taking over drums and keyboards. Rubin, formerly of Lostprophets and Nine Inch Nails, brought a heavier sound, that gives depth to DeLonge’s aerial vocals in such a manner, it only makes you wonder why the f*ck they waited so long for this collaboration to start.

The new lineup gives a little more organic darkness to the sound, and lyrically speaking, DeLonge’s has kept the same balance as before, albeit a little simpler and poppier. The Dream Walker marks a little more experimentation for the Blink 182 frontman, coupled with electronic sounds bound to keep you playing the album on repeat. I think the best quality of the album is its fresh feeling once you forget about it and you stumble upon it by accident.

Teenagers & Rituals opens up The Dream Walker, leaving you no chance but to speed up with the sound that takes you faster and faster. It’s the kind of song that won’t take no for an answer, it’s raw and young and stupid, just like we were, and while the lyrics aren’t the greatest thing cooked up by Tom, they fit perfectly with the youthful sound of the song. (8.5/10)

Paralyzed was one of the singles that preceded the album, and through the bass line, you get carried away in a split second. This song has such a sense of urgency; it’s quite unbelievable I hated it when I first listened to it. Paralyzed is one of those rare songs that grow on you, even if you hate it at first. It’s demanding, and it has determination, anger and angst – a perfect anthem for Mr. DeLonge. (9/10)

The Wolfpack stands out from all the Angels & Airwaves songs I have ever listened. It has such a buildup, it’s electrifying, to say the least. It’s a perfect song to be played out in the open, and I can’t wait to see the band live, just because of this one song. It can’t hurt that the video is one of the most pop attempts I have ever witnessed from DeLonge, and the lyrics will appeal to both teenagers and adults. (10/10)

Tunnels comes to argue with everything that The Wolfpack was. As far as I know it, the song was inspired by the death of Tom’s father, and maybe because of that I have the feeling that this track is the most personal thing he created with AVA. Tunnels is filled with emotion, sad reality and hope at the same time, and the overall composition – musically and lyrically speaking, seems so mature for Tom. I have to applaud this effort. (10/10)

Have you ever missed Depeche Mode in their glory days? Look no further, then! The same gravity Martin got us used to is employed in Kiss With a Spell. Until I listened to this song, I could’ve sworn my all time favorite track off the album was The Wolfpack, but Kiss With a Spell has such depth and the electronic touch can’t hurt the meaning of the song, so I’ll have it forever on my playlist. (11/10)

Mercenaries is one wicked track. I can’t remember its name, nor I can distinguish its beginning, but around the first and a half minute I start recognizing what I like about it. It’s a weird composition, I never know if I fully love it, or if I hate it with all my power, but one thing I know for sure – I wouldn’t recommend missing it. (8/10)

Bullets in the Wind will come off as a surprise, especially for Interpol or The Editors fans. Ilan Rubin goes wild with the drums, engaging in a wicked rhythm filled with awesomeness – but of course! This song is one of their best and the proof (if you really needed that) that this combo works on many levels. (10/10)

The Disease seems a bit uneven, or maybe uneventful, even though it plays on the dark side of the album, with a little more emphasis on the analysis, and a little more focus on the choice of words. However, even if it’s a great song technically speaking, it doesn’t have the spark. (8/10)

Tremors has the same anthem-y sound I was expecting from the band, and for me it screams “hope and happiness are at your feet”, how can I not love it?! (10/10)

Anomaly, just like its title, is an anomaly. For me, it kinda sounds like Boxing Day, from Blink 182’s 2012 EP, Dogs Eating Dogs. It’s a mellow track, with sad accents, almost emo-ish, but at the same time you can sense a bit of hope at the end of the song. (8/10)

Overall, the album is better than I expected. Thematically, it shows that the band has grown (if you really doubted that until now), musically, DeLonge has allowed himself to explore a little more and it has taken Angels & Airwaves outside their comfort zone, and God! How good they sound outside it!

Pic.

Review – Cum se duce totul dracu’

Cum-se-duce-totul-dracuCum se duce totul dracu’ este, in teorie, cel putin, o comedie. Incepe ca o comedie, in care razi si razi si razi, si starea de facto a natiunii pare sa fie un ranjet larg, intins de la ureche la ureche, si se sfarseste, cel putin pentru mine, in lacrimi sincere. Cel mai neasteptat lucru la acest spectacol a fost tranzitia exceptionala, emotionanta, naturala, de la amuzament la realism dureros si dur.

Povestea din Cum se duce totul dracu’ e una simpla rau de tot, fix ca-n viata (cum altfel?). Un el, o ea, un razboi etern al principiilor si nervilor, al dreptatii puerile si al logicii si ratiunii. Daca vreodata credeti ca aveti sorti de izbanda in dragoste, think again. Bazat pe un text contemporan scris de Mihai Ignat, spectacolul face uz de creativitatea celor doi actori, Loredana Cosovanu si Florin Fratila, care au creat Cum se duce totul dracu’ integral si l-au pus in scena asa cum am avut ocazia sa-l simt pe 10 decembrie.

Cum se duce totul dracu’ are noroc de o distributie exceptionala – doi oameni care par sa se inteleaga din priviri, cu o chimie incredibila intre ei, dar si intre ei si public, doi oameni care au muncit extrem de mult pentru a prezenta un rezultat incredibil de bun unui public receptiv si empatic. Sau poate asa s-a vazut spectacolul din primul rand, de acolo de unde ai acces la trairile actorilor, dar si la trairile oamenilor care au facut din Cum se duce totul dracu’ un spectacol sold out, asa cum ar fi fost normal.

Daca Loredana Cosoveanu a stiut sa imbine gratia, frenezia si irationalitatea feminina, Florin Fratila a reusit sa mixeze simplitatea, confuzia, bunatatea si exasperarea masculina. Cei doi actori au adus pe scena o relatie cat se poate de reala, cat se poate de plina de defecte, cu sperante, vise si frustrari, cu fericire si ura, cu momente stupide si absurde. Realitatea acestei relatii inchipuite m-a miscat si m-a impresionat, si cred ca si daca n-ati suferit vreodata din iubire, tot veti rezona alaturi de actorii de pe scena.

Cum se duce totul dracu’ e un spectacol pe care il recomand din suflet, alaturi de o buna doza de rationament. Puteti sa va uitati linistiti zambetele acasa, veti avea destule motive sa zambiti In Culise.