Maria – Prolog

Maria se uita la poze. Nu remarca schimbari majore. Si ii place sa-si schimbe sosetele.
Cateodata sta pe intuneric, iar uneori aduna fluturi.
Nu-i plac merele si oasele rupte si adora joaca in noroi.
Uneori, se uita la luminile din oras, si i se pare ca ele cres, si cresc, si cresc…
Si de cele mai multe ori, Maria adora sa moara…

Maria – Capitolul IX

Supla si rosie, ca o flacara vie, se misca fara sa stea, traieste fara sa respire. Maria e azi frumoasa ca un glob din bradul de Craciun. Rosie si fericita, scumpa ca un diamant rar.
Ii place sa mearga noaptea cu masina. Barbatul de langa ea e puternic si conduce cu incredere. Are cu 20 de ani mai mult ca ea, tamplele grizonate denota lupta intelectuala si statut social inalt. Camasa lui e putin descheiata, iar cravata zace aruncata in poala Mariei. Niciunul dintre ei nu stie pe unde sunt, dar nici nu le pasa – se bucura de liniste in doi.
Maria a uitat cum il cheama si incearca acum sa-si aminteasca, in timp ce savureaza fiorul de rece care intra prin geamurile deschise. Vantul ii bate parul si-i mai rupe din cand in cad din tacerea linistita in care se scalda.
Luminile de pe autostrada gonesc mai repede ca ei, si Maria incearca sa ne numere.
E practic imposibil, isi spune ea, si-si da parul de pe fata.
Luca – are fata de Luca – se intoarce catre ea si ii admira nu fata, nici sanii, nici picioarele. Se uita la incheietura mainii, e atat de fragila. Atat de mica si ingusta.
Maria numara in continuare stele de pe pamant. Luca ii numara picaturile de sange din mana.
Si, pentru o clipa, au murit amandoi.

Maria – Capitolul VIII

Maria se simte ca un copil sarman.
Nu are minge, nu are paine cu margarina, ca ceilalti copii, iar tenisii de acum 3 ani s-au rupt.
Papusa ei nu mai are haine noi, si in loc de sireturi, Maria poarta ate. Pentru ea, totul e amar si uneori are gust de voma.
Oglinda ii etaleaza un chip perfect, vitrinele magazinelor reflecta o doamna cu silueta perfecta si mers hotarat. Pentru barbati, e felina ideala, mirajul increderii in sine. Pentru femei, e amenintarea constanta. Si peste toate astea, ea le e straina.
In turnul ei de clestar, toate luminile s-au stins. Pe chipul ei, ridurile nu apar. In loc de fata, ea are o masca. Mastile nu imbatranesc, nu rad si nu sufera.
Pentru Maria, noaptea e eterna.
Vantul nu mai bate, totul e un lac fara fund si fara valuri.
Dincolo de perfectiune nu mai e nimic. Daca fugi toata viata catre ea, atunci cand o atingi, nu-ti mai ramane nimic de facut.
Maria asteapta sa moara.

Maria – Capitolul VII

Saraca Maria.
Acum doua zile era vesela si fara griji. Acum doua zile, soarele ii suradea. Totul era bine, spre perfect, ca si cafeaua amara spre dulce.
Saraca Maria. Trista si nehotarata, iar se uita in oglinda, si nu-i place raspunsul.
Vrea dulce si nu vrea, se piaptana si se zburleste, se uita urat la mine si nasul i se increteste intr-un acces de furie oarba. Maria si-a uitat banii si bunul simt acasa, Maria nu te mai vrea. Maria e a ei. Trista si singura, respira aer de nesimtire. In ea e liniste si tacere.
In Maria, furia se aduna jalnic de des. Crud, trist, un pic vulgar, coltul gurii se lasa in jos, dezamagit. Doar ochii Mariei se ingusteaza putin, doar cat sa-ti spuna ca ai dat-o in bara grav de tot.
In Maria, doar linistea nu mai e nervoasa. Tremurul mainilor, al vocii, al pleoapelor – tremurul Mariei cu totul arata ca te uraste.

Maria – Capitolul VI

Maria sta.
Mintea ei nu sta. Creierul ei se oboseste. Spera ca viata ei va deveni mai buna. De cateva zile, se crede fericita. Ceva a umplut golul imens din ea, si ochii ii stralucesc. Ceva in fiinta ei are aroma de cafea. Rasuflarea ei are gust de ceai cald, si miscarile ei au ceva felin in ele.
Maria se se simte aproape fericita, aproape importanta, si parca toti oamenii din lume conteaza acum. S-a schimbat ceva in ea, si se simte generoasa. Se simte om.
Maria e aproape umana astazi. E calda si e vie. In oglinda I se pare ca isi vede sangele circuland prin corp si in el simte, ca niste ace mici, sentimente si emotii si ganduri, cum curg cu toatele si vin navala peste ea.
Stie ca va muri, dar nu o mai intristeaza lucrul asta. E foarte usurata si oarecum fericita.
Maria simte ca a rasarit soarele deasupra ei. Maria simte ca e un nou inceput. Simte ca viata ei o ia de la capat.
Capatul ei se termina azi. Viitorul incepe maine.
In Maria s-a adunat atata liniste…

Maria – Capitolul V

Maria simte ca trupul ei o inseala. E luat cu imprumut, si e gol. Nu l-a umplut nimeni cu suflet si boare calda de femeie, i-a dat doar ochi si picioare de vampa.
Lutul trupului a ramas gol pe dinauntru. E luat in chirie, iar la sfarsit Maria stie ca va trebui sa dea inapoi o dobanda modica. Pe masura ce merge, isi da seama ca vidul din ea devine mai vid, iar ochii ei mai metalici.
Creatorul nu i-a dat atingere de femeie, desi geme si se comporta ca una. Se imprumuta, pe rand, unor iubiri mai mult sau mai putin adevarate. Ea si le inchipuie adevarate. Lucrul asta o intristeaza pe Maria, si cauta adevarul in barbatii de langa ea. Apoi il cauta in ea, si vede ca nu se suprapun. Maria devine disperata, si cauta mai abitir adevarul. Nu e! Nu e!
Se simte pierduta, ratacita, rece ca un cadavru. Isi atinge bratele, parul, fata. Toate sunt la locul lor, toate sunt acolo. Barbatul de langa ea e si el acolo. Doar sufletul Mariei nu exista. Il cauta, il striga, il vrea, il doreste.
Maria e singura. Atat de singura, incat zici ca e moarta. E rece, rasuflarea ei nu e calda. Picioarele ei cuprind, in febra amorului vandut pe 2 grame de suflet, un barbat pe care nu-l cunoaste. Sigur ca nu-l vrea. Il vrea doar ca s-o faca sa traiasca, dar barbatul e barbat si n-o poate ajuta.
Maria cauta, si cauta, si cauta, si nu se gaseste. O cuprinde oboseala si disperarea. Se intreaba care e rolul ei pe lumea asta, si nu gaseste raspuns sau sprijin. Singura licarire de speranta e ca va muri.
Maria si-ar dori sa stie cand.

Maria – Capitolul IV

Maria a lasat sa treaca prin patul ei multi barbati. Nu pentru ca ar fi tarfa, ci pentru ca ea cauta ceva. Niciunul nu avea acel ceva, dar nici ea nu stia prea bine ce cauta. I-a lasat sa o sarute, sa o atinga, le-a permis sa-i invadeze spatiul, sperand ca va veni acel ceva. A iertat si a protejat, in speranta ca se va intampla o minune.
Trecutul ei era fad – nu mai tine minte decat ce a facut ea. Barbatii aceia au zburat o data cu vantul, si s-au trecut ca si florile pe care le-a primit de la ei. Daca s-ar intreba sincer, n-ar sti sa spuna cati barbati au avut-o. N-ar sti pentru ca, de fapt, pentru ea, posesiunea fizica nu reprezinta nimic. Isi imprumuta corpul, si sentimentele tot nu se nasc. Generoasa, ofera tot ce poate oferi unui barbat, fara sa fie capabila sa simta ceva – fara sa il iubeasca, sau sa-i pese, fara sa-l constientizeze in adancul ei.
Sufera de detasare cronica, si nici cand e cu un barbat in pat, nu reuseste sa traiasca sentimentul de legare. S-ar lega de orice suflet, dar ea nu are suflet. Oricat si l-ar cauta, in adancul ochilor metalici, in pletele ei vii, in mersul usor leganat si visator, ea nu are suflet, si nu are radacini.
Maria viseaza mereu sa plece, si sa nu cunoasca pe nimeni unde se duce. Apoi o frustreaza faptul ca toata lumea pare sa graviteze in jurul ei, toata lumea vorbeste cu ea si ii cere sfatul, si toti o vor – sa-i vorbeasca sau ca sa se culce cu ea.
Se gandeste uneori ca ar fi fost bine daca era femeie, sau macar barbat. Probabil n-ar mai fi fost atat de rece noaptea. Viseaza la trei mii de perechi de pantofi, si rochii de diferite lungimi si culori, dar noaptea doar parul rasfirat pe perna ii tine de cald. Noaptea, cand stelele se sting, cand pleoapele i se lasa incet pe ochi, Maria isi doreste doar sa moara cat mai repede. S-a saturat de asteptare.