Venea de departe. Atât de departe, și-n timp, și-n spațiu, încât mintea ei refuza uneori să-i spună exact de unde.
Au trecut peste ea și ploi, și soare, frigurile au atins-o, fără s-o impresioneze prea mult. Avea o mașină care uneori îi era umbrelă, alteori doar pat. Cam tare, murdară și neprimitoare, dar totuși mai buna decât praful de pe drum.
Mai avea puțină benzină în rezervor, era aproape noapte, dar gonea de nebună. Văzuse, cu puțin timp în urmă, un semn, așa că acum se îndrepta spre Aave. Un nume ciudat pentru un oraș, parcă intrase în altă țară, dar nu-și amintea să-i fi cerut cineva pașaportul. Oricum nu-l avea.
Ar fi vrut să știe cât e ceasul, exact. Radioul nu funcționa, iar la mână nu avea decât o brățară de piele ponosită și cam murdară.
În intersecție s-a oprit pentru o secundă (dar ce știa ea ce e secunda?), s-a uitat în stânga, apoi în dreapta. Ea ar fi mers tot înainte, ca omul care nu vrea să se hotărască, dar înainte nu era nimic. Nici pădure, nici deșert, nici zgomot. În dreapta era mai liniște și mai cald ca-n iad, în stânga nu părea că e nimic.
A făcut stânga.
A mers puțin pe-un drum de țară și mașina o cam zguduia în sus și-n jos. A mers vreo 10 minute (dar iarși, de unde ar fi putut ști că nu era mai mult?), până a ajuns la o fundătură. De acolo nu mai avea unde să meargă. A oprit mașina, a coborât din ea. Apusul parcă se grăbea s-ajungă pe pământ. Și-a pus mâna streașină la ochi, și s-a uitat în jurul ei. Numai boscheți neîngrijiți și ciudați, miros de iarba uscată de vară, parcă auzea și niște păsări… Nimic nu era prea sigur. A făcut o piruetă, și-a văzut de după niște crengi un acoperiș de lemn. Părea cam scund, și s-a uitat mai bine către el. A dat crengile la o parte, și a văzut că e de fapt un fel de colibă, un bordei de lemn, părăsit și stricat de vreme, pe lângă care trecea un drum.
Era ciudat, ea nu văzuse drumul și s-a speriat un pic, căci nu știa unde să meargă, dar acum a văzut clar că drumul ieșea de sub mașina ei și ocolea căsuța părăsită. Coliba nu era nici închisă, nici deschisă, doar că părea nelocuită. Ca și cum mulți ani cineva a stat acolo, și apoi brusc, într-o dimineață, s-a trezit în altă parte. S-a întors la mașinuța ei prăfuită, a pornit-o și a ocolit căsuța.
În spatele colibei era multă verdeață, de parcă pădurea și-ar fi dat întâlnire cu câmpia fix acolo, dar drumul era singur, fără case sau magazine, fără cale ferată sau urme de om. Copacii erau mari, dar nu erau deși, și iarba era multă, dar nu era înaltă.
În depărtare, parcă scria pe un panou Aave…