Noiembrie 7th, 2009 by breathemein

Unii suntem catei, unii suntem carti de joc, unii suntem cersetori, unii suntem trestii in vant si picaturi de ploaie.
Suntem prosti si creduli, suntem infimi, fire de praf, lacrimi sarate, amintiri adunate, miros de vechi, parfum de nou.
Gandurile ni se vad prin par si prin ochi, pielea aduna jeg si ani, talpile ne dor, incet-incet, surasele ne mor… Pe buze.
Si tot pe buze, tot acolo, e numele nostru. Ne strigam unii pe altii, si numele si ura, statutul, povestea, minciuna, adevarul. In cuvinte, se aduna uneori tot si de multe ori nimic. Si cand imi vars cuvintele, nu iese nimic. Nu iese nici sange, nici viata, nici durere.
Ma golesc, ma intorc, vapaia din mine se stinge. Sunt doar un caine, o carte de joc.
O cersetoare. O trestie in vant. O picatura de ploaie.

Noiembrie 4th, 2009 by breathemein

A cincea scrisoare

Ciudat. Tocmai am observat că nu mai am niciun pix în casă. Bobo le-a ros aproape pe toate, iar pe restul le-am consumat, scriindu-ţi şi desenându-ţi chipul pe şerveţele de hârtie. Scriu cu creionul tău mecanic din facultate, cu care îţi desenai proiectele şi desenele, şi pentru care m-am dus o dată la 2 noaptea să-ţi cumpăr mine.
O dată cu venirea toamnei, la noi acasă e din ce în ce mai frig. Port ploverul tău zile la rând şi trebuie să-l spăl foarte des. Sper că nu te superi pe mine că-l port, chiar dacă ţi-l scămoşez. Miroase a tine şi a detergent curat, si mi-e drag să-l port. Aş vrea să ştiu unde eşti, să mă ajuţi să desfac o sticlă de vin. Să mă ajuţi cu bagajele şi să gătim împreună. Să mă săruţi, să mă ţii în braţe, să ai grijă de mine…
În fine… ţi-am promis că nu mai vorbim de asta. O să tac. Nu vreau să te superi pe mine.
Ieri am fost la spital. Ieri am fi făcut 2 ani de când suntem împreună. Am băut un vin, cu Bobo, şi te-am plâns amândoi. Ni s-a făcut dor de tine, şi lui Bobo i s-a făcut foame. M-am dus să-i desfac o cutie de mâncare lui Bobo, dar nu ştiu cum am tras de cheiţă, că mi-a rămas în mână. Mi-am zis ’la dracu’ în gând, şi mi-am şters o lacrimă. (Să ştii, Paul, că şi când beau vin, încerc să fiu puternică, aşa cum m-ai învăţat tu. Ştiu că nu prea-mi iese, dar iartă-mă, te rog.)
Am luat cuţitul (Bobo ăsta e chiar enervant uneori, tot latră şi mă sâcâie. De ce naiba nu are răbdare?), l-am băgat în conservă, nu ştiu să desfac idioţeniile astea nici dacă mă împuşti. Mă iau nervii şi mai tare, Bobo nu mai tace, plâng, la dracu, şi mi-e dor de tine, Bobo latră în continuu… Şi deodată tace.
A ieşit greu sângele de pe gresia din bucătărie, doctorul n-a mai putut să-l salveze pe Bobo. Casa e şi mai goală, e mai frig şi mai urât. Paul, promit că nu mai beau. Bobo promite să nu mai latre. Unde eşti…

Noiembrie 3rd, 2009 by breathemein

A patra scrisoare

Paul. Aş vrea uneori să ştiu pe unde eşti, să ştii că îmi pasă. Visez uneori că eşti mort, te visez uneori palid, şi-mi zâmbeşti strâmb. Aş vrea să ştiu că eşti bine, şi că oriunde ai fi, te gândeşti din când în când la mine.
Bobo mârâie şi el, noaptea, în somn, probabil te visează. Vine şi se cuibăreşte la pieptul meu, cum făceai tu când erai răcit, şi-mi vine să urlu. Câinele nu mă ajuta deloc, pentru că uneori în privirea lui văd cum te caută şi el.
Aş vrea măcar sa nu mai visez nimic, să am un somn lin, ca moartea, măcar să nu mă mai chinui, să nu mă sperii că ţi s-ar putea întâmpla ceva.
În momentele astea, mi-aş dori chiar să ştiu că e cineva lângă tine, care te iubeşte, şi că, indiferent dacă mai e sau nu loc pentru mine în sufletul tău, eşti bine.
Mi-e dor de tine, Paul. Tu te mai gândeşti la mine?

Noiembrie 1st, 2009 by breathemein

A treia scrisoare

E frig. E al dracului de frig. Mi-am făcut un ceai, şi l-am tras mai aproape pe Bobo. Mârâie, plăcut surprins de faptul că-l bag în seamă, şi s-a întins lângă mine. E cald şi moale, exact aşa cum ar fi trebuit să fie un căţel, şi ceaiul are gust de vanilie.
M-am încălţat cu şosetele tale, şi am tras pe mine ploverul tău. S-a făcut un pic mai cald, şi mi s-au înroşit obrajii. Aburii ceaiului îmi vin pe faţă, şi mi se pare că mă învigorează. Bobo e un dulce, şi-mi linge obrajii, de-acum încălziţi de la ceai. Mi-e atât de dor de tine, mă doare pieptul şi nu-mi dau seama dacă e din cauza răcelii, sau din cauză că nu mai eşti.
Mi-am dat seama că nu am zahăr în ceai, şi trebuie să-l scutur pe Bobo de pe mine. Merg uşor, abia calc în şosetele tale, şi fac gălăgie deloc. Ploverul tău stă un pic departe de mine, dar e destul de moale şi pufos, şi se compensează cu asta, nu? În fond, tot de aia îţi plăcea şi ţie. Am găsit lângă zahăr o sticluţă ciudată. Nici nu ştiu când şi de ce a ajuns acolo, cred că unul din noi a pus-o din greşeală. E otrava aceea pentru gândaci. Mai ţii minte când am luat-o, şi nu dădeai cu ea prin casă, doar ca să râzi de mine şi să vezi cum mă supăr? Ai plecat. Otrava a rămas. În ceai e tot dulce. E aproape plină – căci n-am avut noi mulţi gândaci de omorât. Ceaiul îmi tremură în mână, totul e ca într-o pâclă densă. Bobo latră la mine, şi n-am timp să-l liniştesc… Bobo, nu mai linge din st…

Adio, Paul. Mă întreb pe unde eşti, a câta oară pe ziua de azi?

Septembrie 23rd, 2009 by breathemein

A doua scrisoare

Nopţile mele sunt agitate. Calmantele nu mă mai ajută, câinele nu-mi ţine de cald şi-mi vine uneori să urlu de singurătate. Maică-mii i-e frică să nu vină cineva peste mine, să nu păţesc ceva, dar cred că nu înţelege că pe beţivi şi pe nebuni îi ocroteşte Dumnezeu.
Uneori visez că mor. De multe ori, mor pentru că aşa am vrut eu.
Astăzi vorbeam cu tine, Paule, în vis. Şi te uitai un pic blând, un pic cretin la mine, aveai un zâmbet ciudat şi nu înţelegeam ce-mi spuneai. Ceva de un calculator sau un procesor (nu sunt unul şi acelaşi?), iar eu nu reuşeam să te urmăresc. Apoi se făcea că eram însărcinată, iar când ţi-am zis, te-ai bucurat foarte tare. Eram şi eu în al nouălea cer de bucurie, şi am invitat toate rudele, să ne ajute să decorăm.
Şi când eram cu toţii, în sufragerie, am deschis geamul larg, m-am urcat pe pervaz… Nimeni nu mă băga în seamă. Mi-am privit şoşonii de femeie însărcinată – aşa se cuvine, nu? – şi am sărit.
Am aterizat ca un glonte (gloanţele aterizează?), direct în picioare, şi am simţit cum capul meu s-a unit brusc cu picioarele.
Noapte bună, Paul. Oriunde ai fi, dă-mi un semn.

Septembrie 22nd, 2009 by breathemein

Prima scrisoare

Mă trezesc uneori, în plină noapte, şi sunt plină de întrebări. În mine sălăşluiesc frica şi noaptea şi întrebările, şi mi se face teamă că o să înnebunesc.
Dimineţile sunt cu atât mai grele, cu cât faptul că nu te văd îmi agravează durerea de cap şi schimbările rapide de stare. Dorul acut de tine se naşte în mine, şi mă macină, vărs cafeaua pe jos, mă tai cu vârful cuţitului şi alunesc pe sucul vărsat pe gresie. Toate astea, şi durerea de cap, şi telefonul care suna în continuu, şi câinele care-mi linge lacrimile şi mă trage de poala cămăşii tale… Totul alunecă într-un gol negru şi adânc, capul mă doare un pic mai tare, probabil din cauza loviturii, câinele se cocoloşeşte mai tare în mine, alarma sună…

… Şi e iar dimineaţă.
Visele astea le am zilnic. Visez că mă trezesc, fără tine, ca de obicei, vântul îmi bate prin aşternut şi câinele meu o ia razna fără tine.
Mă duc iar scârbită la serviciu, să-mi văd colegii cu iq-ul sub zero. Ţip iarăşi la şef, căci deh, e mai incompetent ca mine. Mă enervează femeia de serviciu, pentru că iar n-a pus hârtie la baie. Şi vin acasă. Merg cu metroul, în duhoarea de transpiraţie şi manele, între creiere încinse de modă şi spirite revoluţionare, împărţită de străini cu o cafea pe fugă şi o privire de moment.
Paul, câteodată visez că mă întalnesc cu tine, întâmplător, la magazinul din colţ. Fără să ştii că stau aici, fără să ştiu că stai aici. Providenţa. Şi ne vedem, şi ne privim, muţi, fără regrete şi reproşuri, cu 2 baghete în mână. Tu ai, ca de obicei, ciuperci în mână, şi asta îmi stârneşte zâmbetul. Te uiţi un pic ciudat la mine, şi apoi zâmbeşti, oarecum fericit, oarecum încruntat, iar eu râd că ai iarăşi şireturile desfăcute. Apoi vine prietena ta – e blondă, e slabă, are sânii mari şi fund perfect. Eu mă fac mică şi plec, şi a doua zi mă mut din cartier.
De aceea mă mut mereu. Te caut, Paul. Şi nu ştiu unde eşti.

Septembrie 21st, 2009 by breathemein

“Îmi place fusta ta scurtă.”
Declaraţia e atât de vagă,
Căci nu ştii dacă lungimea ei
Te invită sau te condamnă.
Îţi place că miros a vanilie
Pe dinăuntru, şi-a scorţişoară.
Îţi place că scoica mea nu e atât de amară
Şi-ai prefera s-o umpli cu miere şi ceară.
Crestată uşor, pe mâini şi pe piept,
Îţi sorb astăzi sucul şi respir încet,
Şi te-aş cuprinde-ntre picioare,
De nu le-aş fi rătăcit prin ograda mare.
Scrijelită şi iubită, aştept ziua de mâine.
Te-oi duce la mama, te-oi prezenta.
Te va aştepta cu sare şi pâine,
Va plânge şi va râde când va veni poliţia.

Septembrie 20th, 2009 by breathemein

Visele dor. Dor, pentru ca sunt crude si-ti solicita toata fiinta, rasuflarea, gandurile si sufletul. Iti pui toate sperantele intr-un vis, si te macini, si te bucuri in sinea ta, crezand ca se va implini. Caci n-o sa faci nici o miscare ca sa-l implinesti. Visele nu functioneaza asa. Ele sunt implinite de altii, pentru tine. Sau in fine… asa credem de cele mai multe ori.
Cel mai greu e sa vezi ca, de fapt, nu vine nimeni sa te faca fericit. Ca de fapt visul tau se sparge de tarmuri ca marea nervoasa. Ca de fapt ai asteptat in van.
Eu nu visez. Refuz visele, si doar calculez pasii. Ce-am de facut, ca sa obtin cutare. E greu, e fad, e ca apa chioara, dar e sigur. Imi place sa ma mai uit la visele altora, si cum le sunt realizate. E asa frumoasa emotia lor, si sentimentul de fericire de pe fata lor! Visele altora sunt cele mai frumoase.

Septembrie 19th, 2009 by breathemein

Nu-mi invada spatiul!
Iti place rockul/popul/manelele/tranceul/orice alta eticheta ce serveste drept mijloc de indoctrinare a maselor, pentru a putea conferi sentimentul de apartenenta la un grup? Ia-ti casti si asculta-le linisit, sau du-te in grupul tau de prieteni si fii fericit acolo!
Iti place sa mananci? Mult? Mult de tot? Buuun, atunci tine gura inchisa, nu ma forta sa “observ” formarea bolului alimentar si inceperea procesului de digestie.
Iti place sa vorbesti? Mult? Mult de tot? Bun, dar vorbeste incet, sa te auda doar cei care au treaba sa te auda, nu vreau sa aud povesti despre sexul oral pe care l-ai facut tu, domnisoara simpatica si bine crescuta ce pari, aseara.
Iti place ceva de la mine? Foarte bine! De aia sunt aici - cere-mi, poate-ti dau. Poate nu, dar tot e mai bine sa-mi ceri.
Ti se pare ca n-ai loc? Foarte bine! Poate e cazul sa iti mai faci curat pe birou. Aaa, e mai usor sa te intinzi peste al meu? Nu, nene! Varianta 1 e cea mai usoara.
M-ai calcat din greseala? Cere-ti scuze!
Te-am rugat sa-mi faci loc, ca sa ies din metrou? Pai fa-mi loc si nu te uita ca vita la mine, ca de ce indraznesc sa te deranjez!
Vrei sa urci in metrou? Lasa-ma sa cobor, ca daca ne blocam la intrare, n-o sa iasa nimeni si n-o sa poata intra nimeni.
Pe scurt, fii om.

Septembrie 14th, 2009 by breathemein

Inglorious Basterds. Veni. Vidi. Vici. Liked it and bored me at the same time.
Tarantino se joaca - pentru el, totul e o joaca. Pop culture, mituri explodate, efecte speciale, spaghetti western, mexican standoff si un negru vorbitor de franceza, cuplat cu o evreica blonda, intr-o Franta sub ocupatie nazista. A da, si toata lumea vrea sa termine razboiul. Inclusiv Hans Landa, “Vanatorul de Evrei”.
Filmul e structurat pe capitole, iar primul prezinta o mirifica scena pastorala, tatal si cele 3 fiice, vizita lui Landa, moartea evreilor ascunsi sub podea, fuga Shosannei. Promisiunea de revedere si privirea de nebun a lui Landa. De fapt, personajul cred ca se confunda cu actorul, caci si in viata de zi cu zi Chrsitoph Waltz are aceeasi privire de nebun.
Cel de-al doilea are impact asupra damelor - asistam la scalpari si la batai cu bata, apare si brad pitt pe-acolo, si Eli Roth - care pare foarte masiv, probabil datorita batei pe care o manuieste cu iscusinta. brad pitt face un rol mediocru, demn de un debutant de liceu, dar asta e… Betia are si ea pretul ei.
Al treilea capitol se joaca cu o pseudo-romanta intre Shosanna si eroul “natiunii”, Frederick Zoller, si aproape ca o arunca pe Shosanna in “bratele” lui Landa. De Landa sunt sigura ca stia ca e Shosanna in fata lui. Cred ca a fost primul semn de “revolta” din partea lui.
Ultimele doua capitole reunesc in ele ideea de “ce-ar fi daca…”, placerea pentru comploturi si o viziune aproape idealista de a termina razboiul prin moartea lui Hitler. Tarantino isi permite sa joace ping pong cu istoria, pentru ca el n-a vrut niciodata sa rescrie istoria, ci a preferat sa o nascoceasca singur. Hitler a murit - ca un sobolan, toate personajele care au contribuit la moartea lui au murit si ele la randul lor, doar Landa si Aldo Raine au ramas in viata, americanul printr-un happy end provocat stupid de naivitatea neamtului, si neamtul care a fost salvat de “marinimia” americanului cu accent de redneck si apucaturi grotesti.
PS: cine n-a inteles nimic din povestirea mea, sa mearga la cinema. Miercuri e seara Orange.