A venit si clipa ciudateniei. Clipa in care totul se schimba la 180 de grade, 360, sau cate vrei tu. A venit clipa in care totul devine infricosator, in care simti mana pe usa in fiecare secunda, in fiecare sunet. Fiecare privire e ultima, si cuvintele sunt mereu ciudate si prost alese. Stai ca pe ace, si tacerea se instaleaza mai des. Stupide sarbatorile astea, te fac sa gandesti mai mult si sa fii mai atent la toate semnele mici de pe drum. Macar de-ar ninge, sa stii o treaba. E frig, e alb, lumea devine rece si indepartata. Ne mutam de la un pol la altul, dar macar o facem impreuna. Asa, nu e nici cald, nici rece, nici soare, si nici alb, si ne mutam in sens invers intre poli, ca niste maimute speriate.
Mi-e frica, mi-e foarte frica - se sparge vaza azi sau nu?
“Îmi place fusta ta scurtă.”
Declaraţia e atât de vagă,
Căci nu ştii dacă lungimea ei
Te invită sau te condamnă.
Îţi place că miros a vanilie
Pe dinăuntru, şi-a scorţişoară.
Îţi place că scoica mea nu e atât de amară
Şi-ai prefera s-o umpli cu miere şi ceară.
Crestată uşor, pe mâini şi pe piept,
Îţi sorb astăzi sucul şi respir încet,
Şi te-aş cuprinde-ntre picioare,
De nu le-aş fi rătăcit prin ograda mare.
Scrijelită şi iubită, aştept ziua de mâine.
Te-oi duce la mama, te-oi prezenta.
Te va aştepta cu sare şi pâine,
Va plânge şi va râde când va veni poliţia.
Ca gainile, se adunasera cu totii sub streasina casei.
Cu stupiditate, priveau cu totii spre locul unde se intamplase grozavia. Sangele de peste tot, de pe haine si pe fata de masa, de pe peretii casei, le dadea un aer ciudat.
Narile le framatau, si mirosul dulce de vin staruia in mine. Mi se parea ca totul miroase a vin si a struguri, a friptura si mamaliga proaspata. Aburi ieseau din mine, si din friptura de pe jos. Dracu’ stie cum a ajuns pe jos, ma tot impiedic de ea.
Rochia mea lunga, alba, e plina de praf, iar picioarele mele sunt murdare.
Sa-mi fie invatatura de minte! Mama mi-a zis sa-mi iau pantofi, sau baremi ciorapi, dar nuuu… Eu am vrut sa mi se vada oja rosie de la picioare.
Unchiul Paul se uita la picioarele mele si-mi dau seama ca rochia mea e un pic cam ridicata. Ii dau drumul repede si ma fac ca o scutur de praf, apoi imi asez florile din par. Marinica se uita gales la mine, probabil din cauza ca e un pic incrucisat, si eu ii zambesc cat pot de dulce. Unchiul Paul isi indeasa limba pe gatul neveste-sii, cred ca o si pipaia acolo, dupa pom, unde erau.
Masa era plina de sange si apa, friptura mea zacea pe jos, iar din tort n-a mai ramas decat o fleoscaiala alba. Rochia mea, din alba, apoi prafuita, a ajuns plina de noroi si sange, iar rasuflarea mea miroase a vin. Pe mana am o dara rosie, si toti in jurul meu sufla greu. Maica-mea pare pierduta, tata e furios, tot invarte un cutit in mana, si ma sperie, iar Marinica e linistit ca un bou. Unchiul Paul da semne de neliniste, iar tuta de nevasta-sa e nervoasa. I-a dat o palma, si a venit spre mama lui Marinica. Biata femeie nu stie cum s-o calmeze mai repede si cum sa-i stearga sangele de pe fata.
Il vad pe tatal lui Marinica in camera lui, cum incearca sa telefoneze cuiva. Pare grabit, se tot uita pe geam. M-am dat la o parte, sper ca nu m-a vazut.
Marinica sta si se uita undeva, ca un bou, pierdut. Are aceeasi privire ca atunci cand se uita la mine. Ma intreb la ce se uita oare… Ma apropii.
… Se uita la mine.
Marinica, plin de sange, ca toata lumea, de altfel, se uita la mine. Isi frange mainile, si plange incet. E stupid, bietul de el, ca un idiot mare si gras. Plange, saracul, si-si frange mainile. I-e si mila sa puna mana pe parul meu murdar de sange, pe florile din parul meu. Incearca sa ma curete de sange, dar i-e frica sa nu ma murdareasca de noroi.
E singur cu mine. Mama sta, saraca, sub o streasina, o tin cucoanele sa nu cada. Nu stiu de ce sa uita asa, prin mine, eu ma uit la ea si nu stiu ce sa-i spun.
Marinica plange ca inecatul, si tata invarte cutitul ala. Nevasta lu’ unchiu’ Paul e nevrozata, se uita urat spre mine (adica nu spre mine, prin mine, spre cealalta eu), si tot scuipa intr-acolo. Tata se uita la ea, de parca ar da cu ea de pamant, mama tace, Marinica plange.
Unchiul Paul rade de dupa copaci.
Dupa copaci, mi-a ridicat fusta.
Dupa copaci, i-am zis ca o sa avem un copil.
Dupa copaci, m-a batut prima oara.
Dupa copaci, ne-a prins nevasta-sa prima oara. A doua oara, ne-a prins Marinica.
In fata copacului, in fata lumii, mi-a taiat nevasta-sa gatul.
Seara din Bucuresti e calda, fara pic de adiere. Picioarele ei se misca, intr-un ritm greu de cunoscut pentru restul lumii. Fata ei face tot felul de figuri, oamenii rad de ea, uneori pare chiar cretina. De fapt, se uita pe podeaua metroului pentru ca i se pare ca sunt urme de sange pe ea. Si-si plimba ochii, de la o pata la alta, si se gandeste oare cum a murit un om acolo? Si se gandeste la parcul pe care l-a strabatut, dar parca nu era ea. Mergea langa ea, era ea intr-un fel, dar nu era. Crengile o loveau usor de picioare, si acum era in metrou, picior peste picior, in rochia ei frumoasa si scurta, si-si bea sucul la cutie. Buzele ei se sarutau cu metalul, si tipii din fata ei isi dadeau coate si faceau gesturi obscene.
Ea stia ca vorbeau despre ea, dar incerca sa le evite privirile iscoditoare. Lor nu le ramanea de facut decat sa se aplece putin, incercand sa se uite pe sub fusta ei.
Isi sorbea linistita sucul, si-si imagina cu sete cum i-ar fi omorat. O enervau, i se parea ca o fac de ras, desi erau doar in partea cealalta de metrou. Oamenii pareau sa n-o observe, sa nu-i observe nici pe ei, asa ca ea batea un ritm inexistent in cutia de suc.
Petele de pe jos se apropiau cu viteza mare, si desenau scenele care le-au creat, apoi se indepartau si se spargeau in vocea indivizilor cu prea putin bun simt.
La un moment dat, s-a auzit un sunet infundat. Au inceput sa rada. Apoi s-a simtit ca si cum ar fi tras ceva metroul inapoi, si apoi ca si cum ar fi calcat pe ceva. Idioti fiind, au inceput sa rada.
-Ha ha! Au calcat un caine!
Cea mai stupida presupunere, cea mai lipsita de haz, din fericire, cea mai departata de adevar.
Mana ei s-a strans mai tare pe cutia metalica de suc. Metroul si-a continuat drumul in viteza, chiar daca deasupra se auzeau zgomote ciudata. Se gandea ca suna ca in filmul ala, Alien, cu extraterestri balosi care sareau din pieptul personajelor principale.
Partea superioara a vagonului a fost smulsa.
un curent de aer rece a intrat o data cu o bala scarboasa. S-a lipit de parul unei femei de langa ea, iar capul femeii s-a dezintegrat in 3 secunde.
Ea a stat, a asteptat si nu s-a miscat. Aproape ca nu indraznea sa respire. Fiinta cea ciudata care se itea deaspura ei semana cu extraterestrul din film - iar asta parea foarte incredibil.
Isi misca capul in stanga si-n dreapta, analizand posibilele victime, si in timpul asta impartea bale acide care descompuneau totul in calea lor.
Vitejii - cei trei viteji - inlemnisera pe scaunul din fata ei. Creatura ciudata nici nu se uita la ea, parea ca doar macina imprejurul lor ca si cum ar fi vrut sa-i separe de orice ajutor. Babuta de langa ei a ramas fara poseta, paza de la metrou a ramas fara baston, iar un nene care a incercat sa intre in teritoriul celor trei a ramas fara picior.
Satula sa imprastie saliva acida (avea, probabil, o rezerva limitata), creatura ciudata a clipit o data trist si o data flamand spre cei trei macho meni. Dupa ce s-a saturat de clipit, a intins spre ei o limba lipicioasa, mirosind a bale supraincalzite, cum mirosea tot vagonul de altfel. Rapid de tot a transportat cei trei tipi spre interiorul ei, probabil la fel de acid si de primitor ca exteriorul ei.
Gandacul supradimensionat s-a saturat cu prada ei frivola, a tras o ragaiala binemeritata dupa atata munca si, cu mult bun simt, a pus capacul la loc peste vagon.
Brusc, a reaparut poseta babutei de langa, bastonul paznicului si piciorul lui nenea ramas schiop acu’ doua minute.
A fost anuntata statia la care urma sa cobor, iar eu ma chinuiam doar sa adun sucul pe care-l varsasem pe mine pentru ca idiotii aia mi-au pus piedica.
Maria se uita la poze. Nu remarca schimbari majore. Si ii place sa-si schimbe sosetele.
Cateodata sta pe intuneric, iar uneori aduna fluturi.
Nu-i plac merele si oasele rupte si adora joaca in noroi.
Uneori, se uita la luminile din oras, si i se pare ca ele cres, si cresc, si cresc…
Si de cele mai multe ori, Maria adora sa moara…
Supla si rosie, ca o flacara vie, se misca fara sa stea, traieste fara sa respire. Maria e azi frumoasa ca un glob din bradul de Craciun. Rosie si fericita, scumpa ca un diamant rar.
Ii place sa mearga noaptea cu masina. Barbatul de langa ea e puternic si conduce cu incredere. Are cu 20 de ani mai mult ca ea, tamplele grizonate denota lupta intelectuala si statut social inalt. Camasa lui e putin descheiata, iar cravata zace aruncata in poala Mariei. Niciunul dintre ei nu stie pe unde sunt, dar nici nu le pasa - se bucura de liniste in doi.
Maria a uitat cum il cheama si incearca acum sa-si aminteasca, in timp ce savureaza fiorul de rece care intra prin geamurile deschise. Vantul ii bate parul si-i mai rupe din cand in cad din tacerea linistita in care se scalda.
Luminile de pe autostrada gonesc mai repede ca ei, si Maria incearca sa ne numere.
E practic imposibil, isi spune ea, si-si da parul de pe fata.
Luca - are fata de Luca - se intoarce catre ea si ii admira nu fata, nici sanii, nici picioarele. Se uita la incheietura mainii, e atat de fragila. Atat de mica si ingusta.
Maria numara in continuare stele de pe pamant. Luca ii numara picaturile de sange din mana.
Si, pentru o clipa, au murit amandoi.
Maria se simte ca un copil sarman.
Nu are minge, nu are paine cu margarina, ca ceilalti copii, iar tenisii de acum 3 ani s-au rupt.
Papusa ei nu mai are haine noi, si in loc de sireturi, Maria poarta ate. Pentru ea, totul e amar si uneori are gust de voma.
Oglinda ii etaleaza un chip perfect, vitrinele magazinelor reflecta o doamna cu silueta perfecta si mers hotarat. Pentru barbati, e felina ideala, mirajul increderii in sine. Pentru femei, e amenintarea constanta. Si peste toate astea, ea le e straina.
In turnul ei de clestar, toate luminile s-au stins. Pe chipul ei, ridurile nu apar. In loc de fata, ea are o masca. Mastile nu imbatranesc, nu rad si nu sufera.
Pentru Maria, noaptea e eterna.
Vantul nu mai bate, totul e un lac fara fund si fara valuri.
Dincolo de perfectiune nu mai e nimic. Daca fugi toata viata catre ea, atunci cand o atingi, nu-ti mai ramane nimic de facut.
Maria asteapta sa moara.
Saraca Maria.
Acum doua zile era vesela si fara griji. Acum doua zile, soarele ii suradea. Totul era bine, spre perfect, ca si cafeaua amara spre dulce.
Saraca Maria. Trista si nehotarata, iar se uita in oglinda, si nu-i place raspunsul.
Vrea dulce si nu vrea, se piaptana si se zburleste, se uita urat la mine si nasul i se increteste intr-un acces de furie oarba. Maria si-a uitat banii si bunul simt acasa, Maria nu te mai vrea. Maria e a ei. Trista si singura, respira aer de nesimtire. In ea e liniste si tacere.
In Maria, furia se aduna jalnic de des. Crud, trist, un pic vulgar, coltul gurii se lasa in jos, dezamagit. Doar ochii Mariei se ingusteaza putin, doar cat sa-ti spuna ca ai dat-o in bara grav de tot.
In Maria, doar linistea nu mai e nervoasa. Tremurul mainilor, al vocii, al pleoapelor – tremurul Mariei cu totul arata ca te uraste.
Maria sta.
Mintea ei nu sta. Creierul ei se oboseste. Spera ca viata ei va deveni mai buna. De cateva zile, se crede fericita. Ceva a umplut golul imens din ea, si ochii ii stralucesc. Ceva in fiinta ei are aroma de cafea. Rasuflarea ei are gust de ceai cald, si miscarile ei au ceva felin in ele.
Maria se se simte aproape fericita, aproape importanta, si parca toti oamenii din lume conteaza acum. S-a schimbat ceva in ea, si se simte generoasa. Se simte om.
Maria e aproape umana astazi. E calda si e vie. In oglinda I se pare ca isi vede sangele circuland prin corp si in el simte, ca niste ace mici, sentimente si emotii si ganduri, cum curg cu toatele si vin navala peste ea.
Stie ca va muri, dar nu o mai intristeaza lucrul asta. E foarte usurata si oarecum fericita.
Maria simte ca a rasarit soarele deasupra ei. Maria simte ca e un nou inceput. Simte ca viata ei o ia de la capat.
Capatul ei se termina azi. Viitorul incepe maine.
In Maria s-a adunat atata liniste…
…Si simt cum ma scuipa. Scuipa in foc, si ma stinge. Ma bulverseaza. Deschid ochii si nu-mi vine sa cred.
E in genunchi, pe pat, si e furioasa. Ochii ei sunt rosii - ca niciodata, si nu sunt molcomi, ca de obicei. E ura in ei, atata ura, de-mi vine sa plang. Ma tot gandesc si…
- Cine e?
- A?
Privirea mea tampa cred ca spune tot. Imi trag un cearsaf pe mine, si-mi dau parul din ochi. Mainile imi tremura, si cand tipa ea la mine, incep sa plang.
- Cine e EL?
Nesimtita de mine… Idioata… Proasta:
- Care el? Ma prefac inocenta.
Ea s-a dat jos de pe pat, si a aprins lumina. Machiajul mi se scursese pe fata si aratam ca un clovn. Oglinda era nespus de cruda. Ea era goala, cu pantofii pe care ii luasem eu in picioarele perfecte, si ma sfida. Ceva in tinuta ei ma sfida si semana cu altcineva, la fel de sfidator, dar nu-mi aduceam aminte cine. Mi-a cautat in geanta tigarile, si-a luat una si a aprins-o. Flacara brichetei i-a aprins ochii.
Mi-a aruncat o privire dura, dar vocea i s-a imblanzit.
- Ai iesit cu tata ieri.
- Poftim?
- Tata e tipul cu care ai iesit ieri. Ati fost la o cina de afaceri.
- Daa, dar nu inteleg unde vrei sa ajungi.
- Speram sa nu te culci cu el.
In capul meu, o coarda de chitara s-a rupt.
“Taica-su?”
“Taica-su?”
“Taica-su?”
In mintea mea, informatia nu rezona, nu o puteam asimila. M-am frecat la ochi, i-am inchis pentru o secunda, si m-am rugat la dumnezeul in care nu cred ca totul sa fie o minciuna.
Cand am deschis ochii, ea era tot acolo, suparata, cu pantofii de la mine in picioare, si eu zaceam legata de cearsaf ca de stalpul infamiei.
- Pai… Nu m-am culcat cu el.
In linstea aia, cuvintele mele pareau lipite cu aracet prost din comunism. In gura mea, cuvintele alea au avut gust de balega si le-am molfait cu scarba.
Ea a inteles ca o mint.
- Speram sa minta el. Dar mi-a aratat numarul tau de telefon, era foarte fericit si incantat ca te-a gasit. Speram ca totusi a inteles gresit, sau ca te confunda, sau speram ca macar nu te-ai culcat cu el.
Nu avea sens s-o mint. Dar nici sa recunosc. N-as fi suportat s-o vad plangand, stiind ca e vina mea, si ca nu pot repara nimic. Poate daca-i ofer tacerea, imi ofera iertarea.
Se uita la mine, eu ma uitam in jos. Imi sufla fumul in fata, doar ca sa ma uit la ea. Imi venea sa plang si voiam s-o rog sa ma ia in brate, dar o simteam prea mare si prea puternica, atat de rece si de rea, si-mi-era frica sa nu vada ca plang, daca ma uit la ea.
A stat pe pat pana si-a terminat tigara.
- Nu zici nimic?
Am izbucnit intr-un plans cu hohote, si mi-am pus capul pe perna.
Atunci ea s-a ridicat de pe pat, si-a scos pantofii. A cautat in sifonier hainele cu care a venit: o pereche de blugi veche de 5 ani, un tricou spalacit si o pereche de tenisi albastri. S-a dus la masuta de toaleta, a cautat ceva de prins parul, si-a strans parul superb intr-o coada si a venit sa ma sarute pe par.
Atingerea ei m-a facut sa plang si mai tare.
Am auzit-o cum se indreapta, cu pasii tristi, spre iesire. La usa a mai stat o secunda, cred ca astepta s-o chem. A rasuflat greoi, si a inchis usa incet, in urma ei.
Cred ca a plans pe scara, si pe tot drumul, pana a ajuns in Dambovita. De acolo au pescuit-o dimineata. Era trista si imbracata prea subtire pentru o zi atat de urata.
