Review – Ka-chiiing!

ka-chiiingIntr-o lume grabita sa se vanda, in fiecare zi tot mai mult, ce-ti mai ramane de facut? Pai iti ramane sa incasezi tot ce-apuci, nu? Ka-chiiing!, cum ar zice Alexandru Unguru, si tare bine mai zice!

Cum sa incepi sa vorbesti despre un spectacol la care, de fapt, asistam zilnic, la care suntem protagonisti involuntari? Ka-chiiing, si sper sa nu uitam sa taiem factura, ca zilele DNA-ului nu par chiar atat de numarate.

Teatrul Mignon este, cred, daca nu ma inseala memoria, cam la fel de mare precum sala de teatru in care faceam repetitii in liceu. Nu e genul de loc unde sa mergeti in gasca mare, pregatiti sa va distrati la comun, si apoi la o bere. Intimitatea spectacolului, insa, creeaza o conexiune speciala (sau cel putin asa s-a vazut de la mine, din randul 1) cu actorii de pe semi-scena improvizata, si va garantez o permanenta integrare in piesa, lucru aproape imposibil pe o scena mai mare.

Ka-chiiing! incepe simplu, cu un Cristian Stanoiu la fluier si un Doru Gabriel Sandu la chitara, de o boemie simpatica si o aparenta naivitate incredibil de reala. Prezenta lor si, mai tarziu, a Luisei Juverdeanu la ceea ce cred eu ca e un flaut, ajuta la trecerile intre scenele principale si, cu putin dialog, dar foarte multa credibilitate, cei trei actori amatori leaga universul banului intr-un mod realist si sincer.

Alexandru Unguru, cel care s-a ocupat si de regia spectacolului, este, practic, singurul personaj constant, in afara de cei trei observatori de mai sus, singurul care nu resimte o schimbare de atitudine, comportament sau viziune, singurul care, atunci cand se transforma, din blazat devine… Praf de stele.

Alexandra Laura Badea ar trebui sa primeasca premiul de cameleonul serii. Transformari care de care mai credibile si incredibile, si nu doar de costum, ci si de gesturi, mimica si voce, par a ii fi foarte la indemana actritei care se metamorfozeaza in fiecare clipa sub ochiul judecator al unui public care pare sa nu aiba altceva de facut decat sa fie subjugat de forta ei interioara. Recunosc, rar mi-a fost dat sa vad o asemenea putere intr-un actor, si ii multumesc din suflet ca a stiut atat de bine cum sa parodieze o societate ahtiata dupa bani, consum si pacaleala constanta.

Va recomand Teatrul Mignon, in special din randul 1. Acolo se intampla multe – puteti gasi un discipol de-al lui I(i)sus, o fata care vinde tigari, sau poate una care vinde TOT, o fata „de meserie” sau o cersetoare, sau, daca aveti noroc, cineva care sa va daruiasca vise. Pe gratis. Ka-chiiing!

Multumesc Teatrului Mignon (Str. Hristo Botev, nr. 1) pentru gazduire si lui Alexandru Unguru pentru invitatie.

Review – Sa nu ma uiti

SavedPicture-20154614410.jpgSambata, 4 aprilie, am avut program. Cu prietenii de la In Culise, fireste. A avut loc avanpremiera spectacolului Sa nu ma uiti, cu acelasi Florin Fratila de care nu ma pot desparti, se pare.

Daca nu stiti cine e Florin Fratila, va spun sincer ca mai mare pacat artistic n-ati facut in viata voastra! Cum se duce totul dracu’ este spectacolul meu de suflet, iar prestatia lui acolo este absolut magica.

Nu cred ca trebuie sa specific ca aveam aceleasi asteptari inalte si de la Sa nu ma uiti, nu?

Sa nu ma uiti incepe intr-un mod neasteptat – cu violoncelul lui Bach, pe care il iubesc si il ador, si pentru mine e semn de mare iubire artistica. Din fericire, semnul asta nu e pacaleala – iubirea e in fiecare minut pe scena, la loc de cinste, gata sa te mangaie si sa te aline, in timp ce te tortureaza cu gratie divina.

Inceputul pare un pic dificil, Cosmina Soare lasand sa se vada cateva tremururi de emotie care par sa contribuie la autenticitatea povestii, in timp ce se incadreaza perfect in tabloul pe care il (re)prezinta.

Florin Fratila este genul acela de stea pe care nu o banuiesti, dar care arde intens, mocnit, cu ciuda si patima, cu ura si iubire, si omul asta incredibil asta imi transmite de fiecare data.

Cei doi actori par a expune doi poli ai aceluiasi magnet, cu o naturalete incredibila, care a miscat fiecare persoana prezenta in seara de 4 aprilie in Copper’s Pub.

Sa nu ma uiti mi-a dat o replica numai buna de tinut minte pe vecie:

Poate sunt un personaj arhetipal, dar nu sunt arhetipul insusi.

Si o „coloana sonora” la fel de bine aleasa ca si pana acum la spectacolele de la In Culise.

Universalitatea subiectului abordat de Stefan Caraman, la fel de actual astazi, ca si acum o suta de ani, face din Sa nu ma uiti o caricatura generoasa a vietii de cuplu, creionata din momente trase la indigo si reprezentative pentru lipsa de comunicare ce intervine odata ce se instaleaza rutina si obisnuita, odata ce romantismul dispare pe geam si comunicarea fuge grabita pe usa din spate.

La un spectacol cu doar doi protagonisti e mult mai simplu sa observi de pe margine egoismul omului, care cere neincetat dovezi de iubire, fara sa le ofere la randu-i, si e tare usor sa-ti spui ca tu nu vei fi asa niciodata – sa cazi, adica, in capcana pe care Stefan Caraman, fin observator al bubelor cotidiene, ti-o pregateste intre zambete si rasete.

Sa nu ma uiti are un leitmotiv care se contureaza rapid si care devine o mantra, un simbol al pacii intre doua caractere orgolioase, vicioase si, mai presus de orice, iubite, iar rezultatul final este ca dragostea este distrugatoare, puternica si permanenta, indiferent de cum ajungi la el.

Sa nu ma uiti va avea premiera pe 10 aprilie, tot In Culise, la Copper’s Pub, pe Hristo Botev, nr. 25. Va sfatuiesc sa nu-l ratati, pentru ca asemenea introspectii merita atentia voastra.

 

Review – Cum se duce totul dracu’

Cum-se-duce-totul-dracuCum se duce totul dracu’ este, in teorie, cel putin, o comedie. Incepe ca o comedie, in care razi si razi si razi, si starea de facto a natiunii pare sa fie un ranjet larg, intins de la ureche la ureche, si se sfarseste, cel putin pentru mine, in lacrimi sincere. Cel mai neasteptat lucru la acest spectacol a fost tranzitia exceptionala, emotionanta, naturala, de la amuzament la realism dureros si dur.

Povestea din Cum se duce totul dracu’ e una simpla rau de tot, fix ca-n viata (cum altfel?). Un el, o ea, un razboi etern al principiilor si nervilor, al dreptatii puerile si al logicii si ratiunii. Daca vreodata credeti ca aveti sorti de izbanda in dragoste, think again. Bazat pe un text contemporan scris de Mihai Ignat, spectacolul face uz de creativitatea celor doi actori, Loredana Cosovanu si Florin Fratila, care au creat Cum se duce totul dracu’ integral si l-au pus in scena asa cum am avut ocazia sa-l simt pe 10 decembrie.

Cum se duce totul dracu’ are noroc de o distributie exceptionala – doi oameni care par sa se inteleaga din priviri, cu o chimie incredibila intre ei, dar si intre ei si public, doi oameni care au muncit extrem de mult pentru a prezenta un rezultat incredibil de bun unui public receptiv si empatic. Sau poate asa s-a vazut spectacolul din primul rand, de acolo de unde ai acces la trairile actorilor, dar si la trairile oamenilor care au facut din Cum se duce totul dracu’ un spectacol sold out, asa cum ar fi fost normal.

Daca Loredana Cosoveanu a stiut sa imbine gratia, frenezia si irationalitatea feminina, Florin Fratila a reusit sa mixeze simplitatea, confuzia, bunatatea si exasperarea masculina. Cei doi actori au adus pe scena o relatie cat se poate de reala, cat se poate de plina de defecte, cu sperante, vise si frustrari, cu fericire si ura, cu momente stupide si absurde. Realitatea acestei relatii inchipuite m-a miscat si m-a impresionat, si cred ca si daca n-ati suferit vreodata din iubire, tot veti rezona alaturi de actorii de pe scena.

Cum se duce totul dracu’ e un spectacol pe care il recomand din suflet, alaturi de o buna doza de rationament. Puteti sa va uitati linistiti zambetele acasa, veti avea destule motive sa zambiti In Culise.

Review – Ghengbeng

ghengbengDupa experienta unica pe care am avut-o cu Scrisori catre Rita – The Show, urmatoarea intalnire pe care am avut-o cu cei de la teatrul In Culise a fost la Ghengbeng. In teorie, o comedie efervescenta, marketata drept 16+, in realitate, o comedie spumoasa, care m-a tinut in priza toata seara.

Incerc, pe cat posibil, sa evit comparatiile intre cele doua piese, mai ales ca nu au actori comuni, si Ghengbeng e o productie comuna a celor cinci actori de pe afis (Alexandru Minculescu, Maria Popovici, Paul Alexandru, Cristiana Ionita, Ionut Iftimiciuc), ajutati la scenografie de Iulia Popescu si pe partea de tehnic de Bogdan Ionescu. In rest, introspectiile sunt lasate deoparte, si primeaza emotia pura, nealterata, care, odata mutata de pe scena in public, se transforma in hohote de ras cat se poate de sincer.

Ghengbeng are o structura usor deosebita pentru o piesa de teatru, fiind mai degraba mai multe piese de teatru mici, scenete, as zice eu (dar nu sunt o autoritate in domeniu), care culeg si expun situatii care mai de care mai banale, transformate in umor si lectii de viata.

Mi-a placut foarte mult energia si capacitatea de „cameleonizare”, ca sa spun poetic, de care a dat dovada Maria Popovici, in special in momentul cu „doamna Picasso”, iar Cristiana Ionita a reusit sa fie, rand pe rand, ingenua, prostuta si posibila victima, cu la fel de mult farmec ca si prima oara.

Paul Alexandru s-a achitat onorabil de intermezzo-uri savuroase, si trebuie sa va spun ca e musai sa auziti varianta lui la piesa Un actor grabit, precum si fascinantul moment cu Scoateti-o la timp. In caz ca va intrebati, da, despre asta este vorba. Coitus interruptus pe romaneste si foarte plastic.

Ionut Iftimiciuc mi-a dat impresia unui titirez neobosit, pe cand Alexandru Minculescu a reusit sa se faca parte integranta din toate scenetele in care a avut ceva de spus.

Pana la urma, Ghengbeng a fost un moment amuzant construit de niste oameni care au ales sa expuna in fata publicului consecintele si alegerile naturale in cazul unor situatii destul de comune, si sa extraga de acolo fix elementul lipsa dintre confort si acceptare. Daca la Scrisori pentru Rita ar trebui sa va inarmati cu multa deschidere, la Ghengbeng e destul sa fiti prezenti. Va veti regasi macar intr-una din situatiile expuse, si universalitatea subiectelor din piesa nu va va lasa indiferenti nici macar o clipa.

Review: Scrisori catre Rita – The Show

scrisori catre ritaN-am scris niciodata despre piese de teatru, si cu atat mai putin n-am facut un review complet al unei piese de teatru, dar sper ca entuziasmul din seara aceasta sa ma ajute sa transpun ce se intampla in Scrisori catre Rita – The Show.

Invitatia a venit din partea teatrului In Culise, si am acceptat-o aproape pe negandite, pentru ca de mult le urmaream activitatea, in special cursurile de teatru pe care le au disponibile. Am ales o piesa neconventionala, pentru ca voiam sa vad oameni si caractere aflati la extreme, atat pe scena, cat si in public, si sa am parte de reactii de pe toata scara emotiilor, nefiltrate si pure.

Scrisori catre Rita – The Show reuseste sa faca fix asta. Actul de pe scena e vulgar, direct, dureros, amuzant si sincer, e cam cum am vrea noi sa fim, daca n-am fi atat de incordati si imbatraniti de canoane impuse de altii.

Din distributie face parte Andreea Stafie, care este superba si suplineste rolul de iubita, amanta inchipuita, inger presupus si respiratie pierduta. In cuvinte putine, Andreea da viata mai multor personaje, si isi domina scenele prin prezenta electrizanta si gesturile ei ireale si aeriale.

Alaturi de ea, Stefan Nistor il joaca pe Nic Labis, personajul imaginat de Stefan Caraman, un fel de parodie fara poezie, dar cu foarte mult umor, foarte dezinvolt si canibalic, face din personajul tau un arhetip al zilelor noastre – pasionat de blog, pasionat de comunicarea cu cineva, oricine, fie chiar si o femeie imaginara, macinat de probleme triviale si condus de cel mai inutil cap disponibil, Nic capata profunzime doar cand vorbeste. Si atunci cand o face, nu iese niciodata ceva poetic.

De regie s-a ocupat Cristian Bajora, si de muzica, din ce am inteles, chiar Stefan Nistor (si i-a iesit un superplaylist). Decorul este minimalist, lasand actorii sa se transforme si sa evolueze, sa-si spuna povestile murdare si sa-si expuna gandurile sincere in fata unui public deschis. Atmosfera e perfecta pentru luna decembrie, o luna a povestilor si amintirilor, si replicile lui Nic intaresc adevaruri deja universal valabile – la KFC se intampla iubire, stickul cu melodii preferate a luat locul casetei cu mixuri, shaorma are gust de p*zda si un capot nou poate schimba mentalitati.

Daca sunteti nehotarati si nu stiti daca sa vedeti piesa, raspunsul este „mergeti sa o vedeti”. O sa va dispara din reticente si retineri, si o sa plecati de-acolo razand. Pentru exemplificare, piesa incepe chiar asa:

Ti-am scris un email.
– Sa te f*t!
Tu mi-ai raspuns:
– Asa e frumos?!

Si continua, savuros, cu:

Am luat o sticla de Cola de 2 litri, am ragait de 2 litri jumatate.

Imi cer scuze pentru limbajul licentios, Scrisori catre Rita – The Show m-a invatat cu prea multa libertate.

Premiile Superscrieri

Prolog

Am auzit de Superscrieri prin primăvară, când mi-a trecut un gând răzleț să mă înscriu și eu la competiția susținută de Avon, dar cumva nu am simțit că locul meu e acolo. Am urmărit, totuși, activitatea Superscrierilor, pentru că am sperat să văd, odată cu noul val de energie și curiozitate tânără, și o renaștere a unei meserii care trebuie să însemne mai mult decât „Șoc și groază! Click aici”.

Invitația pe care am primit-o din partea Fundației Friends For Friends a venit într-un moment în care pe adresa blogului primeam mai mult spam decât mailuri interesante, și când am deschis mesajul nu aveam mari așteptări. Din fericire, în 2 secunde starea mea s-a schimbat de la „iar am de șters mailuri aiurea” la „SuperscrieriOMGSuperscrieri!!!”, și am început pregătirile pentru eveniment.

Despre scrieri și Superscrieri

În calitate de invitat, mi-am făcut lecțiile, având la dispoziție cele 25 de materiale nominalizate (în competiție au fost 395 de lucrări înscrise). Mi-a luat ceva timp să trec prin fiecare Superscriere, cu toate că pe unele le știam deja, pentru că în spatele fiecărui material nominalizat se simte o combinație de muncă și energie, dorința de a schimba lumea și emoție nealterată, adevăruri dureroase și speranțe inocente. Toată combinația asta este greu de dus la foc continuu, dar e musai de citit.

superscrieriCategoriile Superscrierilor au fost 5 la număr – Eseu, Opinie, Reportaj, Portret și Fotojurnalism. Evident că pentru mine lucrările înscrise la Eseu, Opinie și Portret au atârnat cel mai greu, pentru că acolo ai șansa să te lovești de povești cu însemnătate, în aparență banale și simple, dar tocmai de aceea, prin universalitatea lor, grele.

Nominalizații de la categoria Eseu au fost:

Jurnalism. Eseu despre deșertăciune”, Andrei Crăciun

Amurgul secolului Beligan”, Cristian Delcea

Perfuzii”, Cristian Lupșa

Război și pace. Pe drumul lui Franz Ferdinand, la o sută de ani de la scânteia Primului Război Mondial”, Gruia Bădescu

Colecția de alegeri”, Oana Sandu (material publicat in Decat o Revista – iunie 2014)

Nominalizații de la categoria Opinie au fost:

Țara din capul lor”, Anca Simina

Rabdă, ascultă și taci!”, Anca Simina

Irak sau Jihadistan?”, Cătălin Gombos

Săracii, vinovați din oficiu?”, Victoria Stoiciu

Lăsați copiii să fugă de-acasă!”, Viorel Ilișoi

Nominalizații de la categoria Reportaj au fost:

Mândrie și Beton. Povestea de succes a celor plecați la muncă în străinătate.”, Ioana Călinescu

Transnistria. Republica torturii”, Lina Vdovîi

Mondialul săracilor”, Oana Moisil, Delia Marinescu

Bruce Lee, Regele Canalelor”, Radu Ciorniciuc

Pentru Eminescu, orice!”, Vlad Ursulean, Luiza Vasiliu, Vlad Odobescu

Nominalizații de la categoria Portret au fost:

Un boschetar cuminte”, Oana Moisil

Dincolo de ceață”, Sintia Radu

Am fost smardoaică”, Ștefan Mako

Visul lui Rodion”, Vlad Ursulean

Împăratul din Năvodari”, Vlad Odobescu

Nominalizații de la categoria Fotojurnalism:

Young Mothers”, Ioana Cîrlig

Aruncă-ți țigara!”, Egyed Ufó Zoltán

Răsună valea”, George Popescu

România îmbătrânește”, Laurențiu Diaconu-Colintineanu, Ioana Moldovan

Accra catch”, Tudor Vintiloiu

Despre Gala de Premiere

Revenind la Gala de Premiere, am rămas surprinsă în mod plăcut de faptul că pasiunea pentru cuvinte contează atât de mult pentru unii oameni. Pasiunea pentru cuvintele care descoperă și analizează fapte. Pasiune care leagă atâtea caractere distincte, dar fiecare atât de frumos în sinea lui. Cuvântul este o armă deosebit de importantă pentru noi – fie că suntem ingineri, medici sau oameni de comunicare, cuvântul ne mișcă, ne transformă și ne descoperă lumi noi, și nu avem putere să ne împotrivim lui, și cred cu tărie că, de fapt, despre asta este vorba la Superscrieri.

S-a vorbit de jurnalism narativ, un concept greu de asimilat de către oamenii obișnuiți, care își împart plăcerile literare în ficțiune și non-ficțiune, jurnalism sau jurnal, și mai știu eu ce alte categorii (știți foarte bine că la clasificat lucruri mă pricep puțin spre deloc). Jurnalismul narativ, pictat de Tudor Mușat, prezentatorul Galei, ar trebui să nască responsabilitate socială și emoțională și, dacă analizez lucrările nominalizate, sunt de părere că acest concept capătă trup și suflet prin scrierile unor oameni care nu vor neapărat să schimbe lumea, ci s-o dezvaluie căt mai sincer.

S-a vorbit despre importanța unui „Bravo!”, în redacție sau la momentul potrivit. Despre recunoașterea unei munci nu întotdeauna sigure, nu întotdeauna ușoare, nu întotdeauna glamuroasă. S-a vorbit despre locul geometric și despre punctele comune pe care le avem cu toții, s-a vorbit despre crimă organizată și despre povești frumoase, și s-a vorbit despre viitor. Gala Superscrieri a fost despre viitor, și sper să rămână așa.

Despre câștigători

Nu pot să spun că aș fi ales câștigătorii pe care i-a ales Superjuriul, pentru că pe mine mă mână emoția, și pe ei, pe toți 17, îi mână profesionalismul. Singura mea problemă efectivă a fost că „Am fost smardoaică”, al lui Ștefan Mako, n-a câștigat nimic. Am citit textul ăsta prea mult și prea des, ca să nu fiu dezamagită de lipsa lui din lista de câștigători.

Categoria Opinie a fost prezentată de Vlad Mixich, una din pasiunile mele în materie de jurnalism, care mi-a întărit ideea că poți face orice cu un pic de pasiune și consecvență. Câștigătorii categoriei au fost:

III. „Lăsați copiii să fugă de-acasă!”, Viorel Ilișoi – unul din preferații mei

II. „Săracii, vinovați din oficiu?”, Victoria Stoiciu – un text pe care îl bănuiam că are “stofă de câștigător”

I. „Țara din capul lor”, Anca Simina – aș fi pariat pe cealaltă înscriere a Ancăi Simina, mi s-a părut mai emoționantă decât aceasta.

Categoria Eseu a fost prezentată de Ani Sandu și Simona Tache, nume grele în presa de azi. Câștigătorii categoriei au fost:

III. „Colecția de alegeri”, Oana Sandu

II. „Război și pace. Pe drumul lui Franz Ferdinand, la o sută de ani de la scânteia Primului Război Mondial”, Gruia Bădescu

I. „Amurgul secolului Beligan”, Cristian Delcea

Dacă la categoria Opinie m-am aliniat cât de cât cu juriul, de această dată doar cu textul de pe primul loc am fost de acord, și nici cu el în totalitate. „Perfuzii”, al lui Cristian Lupșa, ar fi meritat un loc 3, cu „Amurgul secolului Beligan” pe locul 2, și marele câștigător ar fi, în opinia mea, „Jurnalism. Eseu despre deșertăciune”, al lui Andrei Crăciun.

Categoria Portret a fost prezentată de Gabi Dobre și Simona Tache, și, în opinia mea, este una dintre cele mai “grele”. Câștigătorii categoriei au fost:

III. „Visul lui Rodion”, Vlad Ursulean

II. „Împăratul din Năvodari”, Vlad Odobescu

I. „Dincolo de ceață”, Sintia Radu

Vlad Ursulean este un must-read pentru noi, ăștia tineri, care ne căutam o busolă imaginară în cele mai ciudate locuri și, deși „Visul lui Rodion” nu e cea mai bună lucrare a sa, consider că si-a meritat locul câștigat. N-am înțeles de ce „Un boschetar cuminte” al Oanei Moisil n-a fost pe listă și, mai ales, de ce „Am fost smardoaică” al lui Ștefan Mako nu a câștigat nimic. Pentru mine, a fost cel mai bun text din cele 25 nominalizate.

Categoria Reportaj a fost introdusă de Paul Radu și Liviu Iolu, iar câștigătorii au fost:

III. „Mândrie și Beton. Povestea de succes a celor plecați la muncă în străinătate.”, Ioana Călinescu

II. „Bruce Lee, Regele Canalelor”, Radu Ciorniciuc

I. „Transnistria. Republica torturii”, Lina Vdovîi

Un pic previzibilă această „dispunere”, pentru că și eu aveam tot o astfel de treime în cap când mi-am făcut temele și am citit textele nominalizate, doar că topul meu ar fi arătat un pic altfel. Radu Ciorniciuc ar fi meritat locul 1, pentru că am citit textul lui de-a lungul anului de vreo 10 ori, fără să am habar că e înscris la Superscrieri, iar reportajul Ioanei Călinescu are o aromă mult prea specială pentru a merita doar locul 3. Cu toate astea, efortul Linei Vdovîi merita și el recunoscut, mai ales că este un om care muncește foarte mult, și asta se vede în calitatea scriiturii.

La categoria Fotojurnalism, prezentată de Andrei Pungovschi și Daniel Mihăilescu, câștigătorii au fost:

III. „Aruncă-ți țigara!”, Egyed Ufó Zoltán

II. „Romania îmbătrânește”, Laurențiu Diaconu-Colintineanu, Ioana Moldovan

I. „Young Mothers”, Ioana Cîrlig

De data asta, am fost în totalitate în asentimentul juriului, și nu am mai avut obiecții interioare.

Premiul Juriului a fost acordat celor de la Rise Project și, dacă nu îi știți, ar fi cazul să aruncați un ochi pe-acolo. Vă garantez că, odată intrați acolo, o să vă desprindeți cu greu.

Superscrierea Anului a fost, de fapt, două. Radu Ciorniciuc, „Bruce Lee, Regele Canalelor”, din nou, și cu la fel de multă bucurie, și Luiza Vasiliu, cu „[…]”.

În loc de epilog

Gala de Premiere Superscrieri a fost un eveniment, zic eu, ca outsider și profan, reușit. A adunat, sub un scop comun, toată scriitura de calitate a unor tineri care s-au format și s-au autoeducat, într-o perioadă care nu prea te lasă să faci asta. Meritele lor sunt recunoscute atât de cititori, cât și de colegii lor, și în spatele premiilor câștigate e un simplu “Bravo!”, de care și ei, și noi, avem atâta nevoie.

Le mulțumesc celor de la Fundația Friends For Friends pentru invitație.

Invitatie la ceai

Ceaiul merge mana in mana cu poezia si frumusetea, cu linistea si bucuria. E simplu sa il gusti si sa il simti, si are povesti de spus. Nu sunt mare fan ceaiuri aromate, dar sunt fan al povestilor si al rozmarinului, asa ca am acceptat sa particip la evenimentul de lansare al ceaiului Sarbatoare de Primavara de la Fares, un ceai in editie limitata, care aduce surprize in fiecare cutie.

Cutie 3D ceai Primavara

Sursa poza: Fares.

Mi-a placut povestea oamenilor de la Fares, spusa printre imagini cu campuri de lavanda si vorbe despre flora spontana care ajunge in canile noastre dimineata (sau seara, dupa gust) si mi-a placut tare mult ideea de a sarbatori primavara cu un amestec de sapte plante medicinale din inima Daciei. Plantele alese pentru a compune ceaiul acesta bogat si aromat natural au fost apreciate inca din timpurile dacilor si au fost prelucrate prin metode care respecta valoarea acelor vremuri. Pana si locul in care se afla culturile spune cat de mult inseamna pentru cei de la Fares traditia, caci toate plantele din ceaiurile lor sunt nascute in inima Daciei, langa Sarmisegetusa.

Ceaiul meu de primavara are armurariu, rostopasca, rozmarin, scai vanat, sulfina, sunatoare si valeriana, iar pentru fiecare dintre noi cutiile cu ceaiul Sarbatoare de Primavara vin cu o surpriza inedita – cate un magnet de frigider simbolizand fiecare din plantele ce compun ceaiul.

Pe 31 martie m-am apropiat de trecut, gustand din remedii vechi si crezute pierdute, remedii pe care Fares le-a cultivat cu drag si le-a ascuns in cutiute bine ticluite ce-si au loc in dulapioarele noastre de acasa si de la birou. In cutiutele astea bine ticluite gasim povesti de dinainte de Traian, povesti incepute de Andrei Farago in 1929 in Orastie, „La Leul de Aur” (prima farmacie, consemnata in 1697), povesti care n-au incetat, indiferent de valtorile vremilor prin care trecem… Fares a definit, probabil, traditia, iar acum ne cucereste prin inovatie.