Review – Doi si un tulnik

doi si un tulnikNimic nu doare mai tare decat atunci cand cineva vine si racaie in sufletul tau secrete pe care le acoperi cu momente superficiale de viata fugara. Doi si un tulnic, pardon, tulnik, spectacolul lui Alex Unguru, are aceeasi calitate dureroasa ca si Ka-chiiing! Pare menit sa vina sa te dezvaluie, sa te dezbrace de minciunile ordinare, vine sa deschida ochi si minti si sa te elibereze de tine.

Responsabil cu textul si regia, Alex Unguru face din spectacolul sau despre globalizare un amalgam de istorii cu personaje distincte, relativ dificil de urmarit, din punctul meu de vedere, de catre publicul neantrenat. In Doi si un tulnik abunda dedesubturi si subtilitati, si va spun sincer ca spectacolul va forteaza sa fiti atenti la fiecare replica, sa inspirati tot ce se intampla pe scena, sa rumegati in voi fiecare secunda si sa traiti fiecare gand.

Alex Unguru face echipa buna cu Misa Serban, care se modeleaza pe un tip de personaj la care exceleaza fara drept de apel. Cel mai bine le reuseste celor doi pasarea replicilor intr-un fel care le e foarte fluid si natural. Jocul de cuvinte dintre Alex Unguru si Misa Serban e foarte greu de urmarit, dar nu imposibil, si solicita atentia publicului cu fragmente de istorie, filosofie, muzica si sport, legandu-le cu fictiune si absurd intr-un fel care le devine propriu, caracteristic.

Tulnikul care impreuneaza toate aceste momente aparent disparate e reprezentat de Alin State, un om pe care stiu sigur ca o sa-l mai vad si in alte spectacole, pentru ca nu ai cum sa nu-l vezi si sa nu fii subjugat de prezenta lui. Alin State are o carisma aparte, pe care o pune in slujba artei, dar si a filosofiei, pe care o foloseste ca sa-ti demonstreze cat de mult te-ai indepartat de radacinile tale, dar si ca sa te sileasca sa te uiti inapoi, in tine, si sa vrei sa revii la ce ai fost o data. Magnetismul lui domina fiecare secunda petrecuta pe scena si spun din suflet ca ar fi meritat un public mai… Viu. Mai simtitor. Mai sensibil. Sau nu stiu, poate e vina omului modern, care se ascunde in rusini de clasa si ii e jena sa recunoasca faptul ca s-a pierdut un pic in capitala asta mare.

Spectacolul lui Alex Unguru e unul subtil si haotic, si permanenta intrerupere data de fenomenul numit tehnic breaking the fourth wall il face sa fie o provocare pentru spectactor. Doi si un tulnik e despre globalizare, dar si despre uitare, la fel cum este si despre filosofie, istorie, geografie, arta si muzica. Este la fel de mult despre femei, cum este si despre barbati. Despre soare, si despre ploaie, despre lumea noastra si despre luna noastra. Despre pinguini si comunism si, cel mai des, Doi si un tulnik e despre radacini si despre grai.

Imi plac spectacolele care ma fac sa gandesc, dar nu-mi plac cele care ma fac sa-mi amintesc. Pentru ca, dupa atata ras salbatic si zambete fugare la referinte pop culture relativ ascunse, imi dau seama ca m-am uitat prea mult pe mine, si o lacrima se grabeste sa atinga pamantul pe care noi cu totii l-am uitat. Si in clipa aia imi dau seama ca mi-am uitat graiul…

Voi nu-l uitati, si mergeti sa vedeti Doi si un tulnik. E musai!

Multumesc Godot Cafe Teatru pentru gazduire si lui Alexandru Unguru pentru invitatie.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.