Perdeaua

Simt nevoia să trag perdelele peste lume, pentru că lumina oraşului e prea crudă şi prea departe. Sunt singură şi în fiecare noapte visele se adună sub pleoapa mea, căutând linişte şi pace.

Orice aş face, parcă timpul nu trece, sau parcă trece prea repede, şi e ca o pastilă înghiţită fără apă. Dacă aş putea să te conving, dacă aş şti că e vreo şansă să te apropii într-o zi, aş deschide geamul şi te-aş căuta cu privirea în oraşul îmbâcsit…

Te simt acolo, undeva, dar eşti prea departe ca să mă vezi, prea prins de gândurile tale ca să mă simţi. Te uiţi în alte zări, şi mi-e ruşine să te deranjez. Eşti afară, în lumea asta mare, şi nici nu ştii că uneori exist.

Luminile se aprind în oraş, unde eşti acum. Căldura curge peste tine, şi aerul prăfuit de vară. Întorc capul către lumina gălăgioasă de afară, dar ochii mă dor… Pleoapele mă ustură, pentru că ştiu că eşti acolo şi nu mă vezi.

Trag din nou perdeaua între noi…

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.