Scrisoare

Uneori, ma simt ca un stalker. Stau toata ziua si ma uit la poze cu tine, furate, ascunse, tinute strans in palma mea mica, cu ciuda si zvac si regret.

Ma plimb pe unde stiu ca te plimbi, incercand sa para ca am doar treaba pe acolo, dar ochii mei te cauta nervos. Ma astept sa rasari de dupa fiecare frunza, floare, tulpina si banca, si-ti caut cainele din priviri, sperand ca esti acolo, cu el.

Mofo e un beagle haios, cu mult maro, si negru, si alb, si are niste urechi clapauge, de parca i-a prins cineva doua fete de perna de cap. Are privirea voioasa cand e cu tine, si pare ca te iubeste atat de mult.

Imi aduc aminte cand l-ai luat prima data, era abandonat tot in parcul asta mic si verde, dar ploua atat de tare… Te-a vazut, cu ochii lui cat boabele de cafea, si a alergat pana la tine, calcand apasat cu picioarele lui cracanate in toate baltile de pe alee. Era o potaie mica, aproape cat un pantof de-al tau, si s-a uitat speriat si cu drag la tine, si s-a gemuit pe piciorul tau stang. Eu tineam umbrela si tu te-ai aplecat sa-l ridici, un caine cat pumnii tai dragi la un loc, si cald ca tine. Nici nu te-ai uitat, n-ai intrebat daca vreau – doar l-ai ascuns in haina ta, asa ud cum era, si n-a mai mirosit a caine plouat. A mirosit a tine.

Si cand m-ai alungat de langa tine, tot asa de rau ploua. Ma aruncam si eu la picioarele tale, incercand sa caut calea spre tine, dar cainele ma alunga si ma latra, iar tu dadeai din cap ca nu. Nu-mi dau seama ce s-a intamplat dintr-o data, incat sa nu ma mai vrei. Era cald si bine si soare langa tine, si brusc s-a facut intuneric. Nu m-ai mai vrut si aia a fost tot. Cu timpul, am invatat ca nu ma mai vrei, dar tot nu pot intelege.

Inca te caut pe aleile pe care stiu ca te plimbai, chiar daca te-ai mutat de mult de-aici. Stiu ca te-ai mutat, chiar credeai ca n-o sa aflu?
Nu trece zi fara sa vin in parcul asta obosit si mic si neincapator, unde nicio femeie nu-i ca tine si niciun caine nu ma cunoaste. Nimeni nu ma vrea aici, si stau sa ma ascund pe dupa copacii batrani din centrul orasului, cautandu-te.

Stii, mi-e dor doar de tine, cum nu mi-a fost vreodata de nimeni.
Mi-e dor sa stam amandoua in pat, si sa ne trezeasca potaia, cu lipait usor pe parchet si rasuflarea lui calda.
Mi-e dor sa ma trezesc, sa fac o cafea – cea mai buna cafea! – si sa o soarbem impreuna, din aceeasi cana. Tu sa arunci tricoul ala larg, patat de vopsea, pe tine, si sa stai, ciufulita, cu aburii cafelei in fata.
Cainele s-ar face pled la picioarele tale si te-ar cuprinde, ca sa nu ingheti. Ar marai incet, cu ochii inchisi, visand la caldura ta, iar eu as zambi, pentru ca stiu ca esti fericita.

Mi-e dor sa fii fericita. Credeam ca eu te pot face sa fii fericita, dar am gresit. Am tot gresit, pana m-ai alungat. Si-am suferit ca Mofo, in strada, singura, plouata, fara tine… A fost greu tare, dar in ultimii ani am inteles. Am inteles ca nu ma vrei, ca n-ai avut nevoie de mine. Poate, la un moment dat, am fost totul pentru tine. Dar l-ai gasit pe el, si brusc eu n-am mai fost nimic. L-ai gasit pe el, si pe mine m-ai aruncat. Imi pare rau ca mi-a luat atata timp sa vad asta, imi pare rau de clipele in care m-am comportat haotic, in care te-am speriat si te-am facut sa plangi. Ti-l trimit pe Mofo, atat a mai ramas din el…

Imi pare rau.

Cu dragoste,

A.

Un comentariu la „Scrisoare

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.