Sunt o fata simpla

Sunt o fata simpla, sau cel putin asa imi place sa cred. Ma trezesc uneori dimineata cu pofta de viata, iar alteori nu-mi ajunge patul. Visez, ca orice demoazela respectabila, la un sir de feti-frumosi cu veleitati artistice, iar alteori am senzatia ca sunt cea mai cerebrala femeie de pe lume. Si responsabila. Si rezonabila.
Sunt o fata simpla, in cautarea mea perpetua a unei fericiri la care sper doar in adancul inimii mele, si sunt aceeasi fata simpla care i-a facut pe toti barbatii din viata ei sa exclame „esti nebuna!!!”, cu inversunare, ardoare, mandrie si exasperare.
Toate suntem putin nebune si toate cautam sa nu parem nebune, dar din pacate (si nu e PMS-ul de vina), nu ne iese mereu.
Avem vise si sperante si dorinte, si uneori aerul ne iese greu din plamani, ne e greu sa deschidem gura sau mintea, sa comparam solutii si rezultate, si nu vedem in spatiu prea bine.
Ne orientam orbeste prin viata, lovindu-ne de oameni, lasandu-i sa ne loveasca, in speranta ca vreodata ne va lovi si un om care va sta sa ne sarute ranile.
Ne plac barbatii, uram barbatii, ii vrem tati, profesori, medici, atotstiutori, iubiti protectori, frati inversunati, parteneri de fotbal si bucatarie.
Ne plac femeile, uram femeile, cu barfele lor, si hainele lor, si machiajele lor, si rautatile lor ascunse, si zambetele lor prefacute, si prietenia de la 12 noaptea, cand ne-a parasit iubitul.
Nu vrem jumatati de masura decat uneori, dar de cele mai multe ori cautam intregul – cautam intregul unui barbat, pentru ca vrem doar unul si doar pentru noi. Suntem nebune si geloase, si de aia vrem sa stim ca ne iubiti si asa, iar daca nu ne iubiti si asa, atunci colegul sau vecinul sau strainul din metrou o sa vada ce pierdeti… E greu sa ne pierdeti…
Pe mine una e greu sa ma pierzi, cel putin. Pentru ca stau si stau si trag si sper si-astept, dar nu plec niciodata de la prima piatra. Pana cand sufletul meu nu oboseste, raman acolo langa tine. Si cred ca e ceva specific femeilor, pentru ca la toate am vazut inversunarea asta. Cand vorbele si faptele dor sau nu mai spun nimic (ceea ce e, in esenta, acelasi lucru), femeile au ramas acolo, punand inca o piatra la temelie, sperand ca lucrurile s-au reparat.
Mi-e greu sa accept o fundatie clatinata, o fundatie fragila. Mi-e greu sa cred ca tu, barbat, ti-e asa usor sa iesi pe usa si sa pleci. Si daca iesi, pe cuvantul meu de femeie nervoasa – imi voi lua iubita!
Imi voi lua o iubita care intelege ce-am facut si nu vrea sa ma faca sa mai trec prin asta. Imi voi lua o iubita care e ca mine si nu vrea sa sufar din nou, care va intelege imbratisarile mele tacute, saruturile de la miezul noptii si cina gatita doar cu spanac si salata. O iubita care va observa si rochia mea noua, si tunsoarea mea noua, si faptul ca-s suparata, si va intelege ca, daca-s suparata, nu vreau decat sa stau in pat si sa ma gandesc la asta. O iubita care vrea sa bea cu mine cea mai buna cafea si va merge sa jucam badminton si sa mancam gogosi in parc. O iubita care-mi va face cadou un arici, pentru ca stie ca-mi plac aricii, si care nu-mi va purta sandalele, pentru ca stie ca nu-mi place sa-mi porti sandalele.
Imi voi lua o iubita care intelege ca sunt o fata simpla. Si care e si ea simpla. Si o sa fim doua fete care se trezesc dimineata cu pofta de viata, sau uneori nu le va mai ajunge patul. Vom fi doua demoazele respectabile, fara sa mai visam la feti-frumosi, si vom fi amandoua, impreuna, cea mai cerebrala femeie din lume. Si responsabila. Si rezonabila.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.