Căutare

Uneori, atingem oamenii, fără să știm, fără să-i vedem și fără să-i ascultăm. Uneori, când vrem să lăsăm urme adânci, nu rămâne nimic în urma noastră.
Echilibrul din noi și din alții e atât de fragil – se construiește cu lacrimi, se pierde cu vorbe.
Înveți de mic să te ascunzi, să nu fii tu, și peste toate astea înveți cum să fii rău.
Înveți cum să spui puțin în multe cuvinte și cum să fii maestru în arta aburirii. Înveți că, decât să plângă mă-ta, mai bine să plângă mă-sa. Înveți că trebuie să fii o scârbă.
Înveți să crești că e perfect normal să fii rău și, că dacă cineva nu te place, e pentru că e el anapoda.
Aș vrea să cresc din nou, să reînvăț să cred, să știu din nou să iubesc oamenii. În sinea mea, i-am iubit mereu, dar acum mi-e greu să le deschid ușa.
Îi țin departe, ca pe un tablou magnific, pictat de pensula măiastră a vreunui geniu, tablou care merită ținut la distanță, pentru că…

Nici un „pentru că”. M-am obosit să caut scuze. În fond rămân aceeași. Pe voi vă iubesc ca și până acum.

2 comentarii la „Căutare

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.