Orașul – partea a VII-a

Era trecut de ora 14 când s-a trezit, deși părea mult mai târziu. Ceasul încremenise iarăși.
Mara s-a ridicat, și-a scuturat blugii de praf și cămașa, și-a pus rucsacul pe umăr și… Și de-aici nu mai știa ce să facă. Nu avea rost să bată la uși, nu i-ar fi răspuns nimeni. S-a întors la mașina ei veche.
Încercând s-o deschidă, un sunet familiar i-a atras atenția. Pentru o clipă, s-a oprit. Cred că e… își spuse, plină de speranță. Și era!
Lângă ea a oprit o mașină, același model ca a ei, doar că mai bine întreținută. S-a repezit spre mașină, curioasă să vadă cine e. Din mașină a coborât un tip, brunet, înalt, cu un pic de burtă ascunsă bine de cămașa în pătrățele.
– Bună, îi zise Mara.
Bărbatul, un pic debusolat, se uita în direcția ei, încercând să-și dea seama ce se întâmplă. Nevăzând nimic, bărbatul s-a uitat în stânga, în dreapta, și a plecat spre centrul orașului. Mara avea o vagă bănuială că n-a văzut-o.
L-a urmărit, curioasă. L-a privit cum făcea ce a făcut și ea când a venit prima dată în oraș. Se uita la ochii lui, un pic surprinși, un pic speriați, care se uitau în jur, fără să vadă pe nimeni.
A bătut, ca și ea, la toate ușile. A strigat din miijlocul străzii: “Sunt Matei!”. Nu i-a răspuns nimeni.
Mara se uita la el, cum pășea trist, în timp ce se întorcea la mașină. L-a văzut băgându-se în mașină, strângând la piept rucsacul ponosit.
S-a culcat și ea, dorindu-și să vorbească cu el. I se părea că îi auzea oftaturile greoaie, și îi venea să plângă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.