1Q84. Haruki Murakami. Carte nouă, citită pe Kindle.
Când o citești, îți dai seama ce disciplinat e Murakami. Câtă răbdare, memorie, suflet e în toată cartea. Cum poți să scrii 3 volume despre 2 oameni, alternând un capitol despre ea, un capitol despre el? Câtă răbdare să ai să faci toate scenele în oglindă, pentru a le da greutatea necesară? Câtă răbdare să ai, să fii bărbat și să memorezi atâtea mărci de haine și pantofi de damă? Câtă memorie să ai ca să-ți dezbraci personajele treptat, la multe pagini depărtare de la ultima “dezbrăcare”, și să le dezvălui sufletul și secretele așa cum se debracă ceapa de foițele ei? Cam pe-aici s-au sfârșit întrebările mele. Au urmat mirările.
De ce e așa direct în vorbire, mai ales când sunt lucruri grave de zis? Murakami are gravitatea unui copil care nu înțelege un lucru rău pe care îl vede. Fiecare scenă de sex, fiecare violență, fiecare descriere a zonelor intime și a părului pubian de toate felurile – toate sunt parcurse cu inocența firească a unui copil care întreabă “tu ce ai acolo?” când te vede gol.
Tot citind cartea, ajunsesem să cred că momentul final – regăsirea dintre boabele verzi și plictisitorul profesor Tengo – nu va avea nicicând loc așa cum îl speram. Credeam că personajele sunt sortite unei treceri banale, în fugă, unul pe lângă celălalt, așa cum s-ar întâmpla în mod normal în viață.
1Q84 e ca și cum te-ai uita la paginile lui 1984, din altă dimensiune, printr-un geam care are pictat Persistenţa memoriei a lui Dali. Totul e suprarealist, totul se destramă, nimic nu are sens. Și cred că de aceea cartea este foarte bine scrisă, pentru că deși tot timpul ai impresia că Tengo și Aomame luptă degeaba, finalul fericit e chiar neașteptat. De mult nu m-am mai bucurat de un final fericit, care să fie și scris bine.
PS: aceste vorbe nu se vor a fi o recenzie, ci doar niște păreri. Cartea merită mai mult decât o recenzie – merită citită.