Orașul – partea a V-a

I-a fost frică să doarmă iar în mașină, dar și-a strâns în jur toate hainele. S-a uitat pe geam toată seara, încercând să vâneze mișcare pe străzi, dar azi nimeni nu respira în Aave. Fără să-și dea seama, a adormit. S-a trezit speriată, sperând că doctorița îi bate iarăși la geam.
Nu era nimeni azi lângă mașina ei. Casa lângă care parcase părea veche și părăsită, liniștea era stăpână.
S-a uitat către biserică, fără să observe ceasul. Un zgomot familiar a făcut-o să tresară: ceasul bătea ora 8. Poftim?! Ceasul merge?! Își aducea aminte clar că aseară rămăsese blocat undeva pe la ora 14. Chiar și când se făcuse beznă.
Sigur nu văd bine! Mă duc să caut niște apă, să mă spăl. A ieșit din mașină și era să lovească pe cineva cu ușa. S-a oprit brusc în picioare.
– Bună dimineața! spuse Mara.
În fața ei, o femeie la vreo 60—70 de ani, cu părul alb de tot, dar foarte slabă și în același timp puternică. Mara se uita la ea. Femeia nu i-a răspuns la salut și, deși era fix în fața ei, nu se uita la ea.
– Bună dimineața, încercă Mara din nou.
Femeia s-a uitat o secundă la ea, și s-a întors cu spatele. Mara se uita la ea cum merge în direcția opusă.
– Stați puțin, vă rog. Mara a băgat capul în mașină, să-și ia rucsacul. A ieșit cu el din mașină, dar când a închis ușa, femeia dispăruse.
Cu rucsacul în spate, Mara a pornit-o pe urmele femeii. Atentă și-n stânga, și-n dreapta, a văzut că în oraș oamenii erau mai mulți ca niciodată. Mulți erau bătrâni, peste 60 de ani sigur.
A văzut un domn în vârstă, cu uniformă de polițist, așa că s-a îndreptat spre el. Polițistul s-a întors brusc cu spatele, fix când Mara a ajuns lângă el. Se uita pe o agendă, pe care o frunzărea preocupat, și parcă voia să scrie ceva acolo, dar nu avea pix. Mara aștepta să o simtă, dar nerăbdătoare, după câteva sunete prin care prezența ei nu i-a atras atenția, l-a bătut pe umăr. Polițistul s-a scărpinat, dar nu și-a întors nici măcar privirea spre ea. Mara a tușit un pic, și-a dres vocea un pic și, în timp ce-l bătea pe umăr:
– Domnule, nu vă supărați…
Polițistul a început să meargă, fără să se uite o clipă la ea. Mara a rămas cu mâna întinsă, ca și cum cineva îi furase ceva din mână și ea încă mai căuta ceva-ul. Dezamăgită, Mara și-a lăsat mâinile să cadă pe lângă corp. Era aproape ora prânzului. Cum naiba?
S-a întors la mașină, încercând să găsească ceva de mâncare. A găsit un ziar vechi, datat din luna mai, când încă nu era foarte cald, și un pachet de biscuiți. Găsise și ciocolată cu alune, dar era topită din cauza căldurii.
Cât a ronțăit biscuiții (de fapt, doar jumătate de pachet), a citit ziarul vechi. Erau poze cu femei celebre, cu siluete frumoase și îmbrăcate în haine scumpe, și cu actori cunoscuți. Se pare că ziarul n-a fost cea mai bună alegere a ei.
Când a ridicat din nou privirea, să vadă cât e ceasul, era ora 14 din nou. S-a gândit să mai dea o raită prin oraș, așa că și-a pus cămașa murdară pe ea și rucsacul în spate și a ieșit din mașină.
De data asta, parcă fâșiile de lumină violet erau deja aici. Frigul de seară era prezent, dar orașul era din nou mort. S-a plimbat pe strada principală, și de data asta nici măcar n-a mai vrut să mai bată la uși. Știa că e în zadar.
S-a întors la mașina ei murdară. În noaptea aia n-a dormit deloc.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.