Fluturele

Eram in scara blocului cand un fluture orb, iritat probabil de lumina chioara a unui bec murdar, se trezi captiv in mainile mele. Si, pentru prima oara, nu mi-a fost frica de zbaterea lui necunoscuta, de aripile lui prafuite cu acel nu-stiu-ce infiorator…

L-am tinut intre palme si, cu cat il tineam mai mult, cu atat imi dadeam seama ca mi-era frica de adevar…

Captiva, ca si el, intr-o pseudolibertate care mai mult ma incatusa, mi-era frica de el pentru ca era imaginea mea in oglinda… Psihicul meu e tot atat de fragil ca si aripa lui scuturata de stele, iar viata mea e tot atat de efemera ca si culorile-i triste.

Doar soarta imi e putin diferita.

Soarta lui e sa se arunce in gol si sa incerce sa zboare…

Soarta mea e sa merg si sa incerc sa raman in picioare…

Saltul lui, avantul lui catre lumina dureaza atat de putin, e ca o curba ce se frange brusc, sub coasa vietii… El nu se incapataneaza sa creada ca va supune viata, el nu incearca o data si inca o data sa se ridice…

Noua nu ne piere pofta de viata, chiar daca ea ne loveste cand e mai greu. Orbiti suntem de speranta, precum e fluturele din palma mea orbit de lumina…

Pentru ca el a inteles misterul, am zis ca e mai bine sa-l las sa se avante in orbire, iar eu sa caut cheia.

Am deschis palmele incet si l-am invitat sa zboare…

2 comentarii la „Fluturele

  1. Cred ca asta este unul dintre cele mai bune posturi ale tale de pana acum.
    Sunt de’a dreptul uimit.

    Atunci esti invitata si tu de viata sa mergi…

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.