The day we all died…

M-am trezit azi, ca de obicei, plictisita si adormita dinainte sa ma dezmeticesc prea bine din somn. M-am trezit la fel de obosita ca atunci cand m-am culcat, si totusi am ramas treaza. Am baut o gura de apa, m-am dus la baie, m-am spalat pe dinti, pe ochi, si am revenit in pat. Am aprins monitorul si am avut o tentativa de a vedea un film de groaza – Craddle Of Filth (cel mai prost slasher movie ever), dar am renuntat la el, sperand totusi la filmele cu zombie care sunt pending la downloaduri. Apoi m-am gandit ca pana termin de luat eu filmele alea cu zombie, ajung batrana… Asa ca m-am intors pe partea cealalta, si am incercat sa adorm la loc.

M-a trezit bunica-mea, sa-mi zica ca mi-a pus bani pe card, sa ma duc la dentist. I-am zis si eu “saru-mana” si m-am trezit definitiv.

Dupa o oarecare chatuiala pe mess, m-am gandit ca e totusi cazul sa ma duc la doctor, asa ca m-am imbracat cat mai comod si am incercat sa-mi fac curaj (urma sa las niste bani acolo, totusi… and I love money). Am ajuns la cabinet, am asteptat vreo 5 minute, si apoi am intrat la taiere. M-a frezat si m-a plombat, si mi-a luat si banii pe asta… trista, dar cu toate astea, nu mai putin superba, asa cum sunt eu de obicei, m-am indreptat pe jos spre casa, meditand la filmele mele de groaza, in speranta ca poate, totusi, s-a intamplat vreo minune si o sa pot sa ma uit macar la unul.

Cum ma plimbam asa, melancolica, si meditand la filmele mele de groaza, am observat cu stupoare (ha ha!) ca cerul senin s-a transformat subit intr-un mesager al furtunii (v-am dat gata aici, nu? ). Eee… cum si in mintea mea ma exprim foarte poetic, n-am putut sa nu remarc culorile deosebite ale cerului, chiar imi placea amenintarea ce plana atat de linistita asupra noastra… Si m-am gandit (ca deh, sunt fire practica) sa o tai prin Carrefour, pentru ca, in cazul in care ma prinde ploaia, sa fiu cat de cat acoperita. Numai ca eu, cand dau de magazine, acolo raman blocata. Asa ca am inceput sa ma plimb pe la diverse magazine de pantofi , haine, lumanarele parfumate (imi place atmosfera, ce sa zic?), si am constat cu stupoare si regret (ha ha!) ca ploua de rupea!!! Zgomotul ploii pe acoperis nu era prea linistitor, noroc ca hypermarketul ala e destul de mare ca sa pot face cate ceva prin el… Asa ca am ales sa ma mai plimb o tzara.

Intr-un final, inevitabil de altfel, am ajuns in celalalt capat al magazinului. Nu m-am putut abtine sa nu remarc in sinea mea dispozitia ciudata a oamenilor, oarecum similara a celor din Dawn Of The Dead (varianta 2004), si sa nu profit de asta ca sa ma amuz. Ca deh, eu gasesc motive de amuzament si in cele mai grotesti situatii (nu ca ar fi vreo calitate sau ceva, aceasta remarca e doar cu scop informativ).

Era o femeie mai mult decat grasa, imbracata in rosu (desi dumnezeu stie de ce ar alege o asemenea fiinta sa iroseasca o culoare asa superba pe un corp mai mult decat hidos de mare), care se sprijinea pe un carucior plin varf si isi facea vant cu niste servetele de unica folosinta, atat de transpirate si imbibate cu grasimea ei incat nu-mi venea sa cred ca a mai ramas ceva grasime pe biata femeie.

Era un nene in varsta, care m-a urmarit in magazinele de bijuterii (o manie de-a mea, ce pot sa fac?), si se tot uita la exponatele pe care le-am atins, si le lua, le pipaia, isi monta ochelarii oribili pe nas ca sa le vada mai bine… Brrr! Abia m-am abtinut sa nu-i zic “nu cumva vrei sa mi le cumperi?”. Ce sa zic? Multi oameni in pauza de masa, multi oameni cu treaba, copii zvapaiati, fete care in lipsa de umbrele isi cumparau cercei si-si vopseau parul, lume ciudata, amalgam de fete si de suflete.

Prin geamurile de sticla nu se vedea absolut nimic, dar era atat de liniste, o tacere pe care doar ploaia o spargea monoton si surd. Linistea aia se auzea ca si cum ceva din “negura” avea sa vina sa ne ia pe toti, ca si cum avertiza intr-un fel de pericolul ce pandea dincolo de geamurile alea fragile. Evident, mi-am tras o palma (evident, in minte, nu pe bune – ar fi zis lumea ca-s nebuna), si mi-am zis ca ma uit la prea multe filme de groaza. M-a bufnit rasul, pentru ca tocmai ma imaginam “doamne, cum ar fi sa ma uit la poze si sa vad fantome? (ha ha!) si cum ar fi sa existe vampiri? sau sa o ia unul din oameni razna si sa inceapa sa scoata ochii astora din jur, ca sa nu mai vada “raul”! asta ar fi si mai amuzant”. Apoi am ajuns la concluzia ca sunt un pic sarita de pe fix pentru ca ma amuza tot felul de lucruri macabre si am incercat sa ma inchei la sireturi.

Cineva a tipat.

O mana s-a lipit de geam.

Si sangele care o imbraca neuniform era si el pe geam.

Un om si-a lipit fata de partea celalalta a magazinului si cei dinauntru s-au tras inapoi toti o data, ca si cum ar fi fost o singura fiinta.

Un copil a inceput sa planga, iar eu nu ma gandeam decat ca ma enerveaza.

Si copilul, si glumele proaste.

Doar daca le fac eu. Atunci sunt bune. Logic!

Sunt ale mele!

Langa mana, a mai aparut o femeie. Zgarie geamul si ma sperie.

Ne-a speriat pe toti…

Din jurul ei, din ceata aia stupida a ploii, au inceput sa apara tot felul de trupuri.

Care de care mai moarte, care de care mai viciate, care de care mai pline de sange.

Ploaia nu mai zicea nimic de secunde bune, si as fi avut nevoie de sunetul ei strident sa ma aduca la realitate.

In jurul trupurilor s-au adunat tot mai multe trupuri…

La geam nu mai era aproape nimeni…

Viu.

Un comentariu la „The day we all died…

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.